Lăpușul rotund și toamna scânteietoare

Am visat demult să ajung aici, după ce am văzut poze cu Piatra Cerbului din excursiile altor drumeți din familie.

Pe măsură ce ne îndepărtăm de Baia Mare, dealurile încep să crească verzi în jurul nostru, iar casele se tot răresc, până când ni se înfăţişează, înalt în faţă, platoul Prelucilor. Ne strecurăm prin ungherele satelor de la poale și dibuim urcarea îngustă ce ne poartă spre Preluca Veche; lăsăm mașina în sat și apucăm la picior pe un drum de pământ, îndrumați de niște săgeți verzi, recent pictate.

Umblăm întâi cu ochii în zare, către munți și către dealuri, îmbiați de orizonturile largi cu care ne încântă plaiurile Prelucilor. Coborâm printre ienuperi și măceșe până la un foișor; de aici, drumul devine cărare ce coboară vârtos printre mesteceni, fagi, rugi de mure și alte bunătăți de pădure. Așa am ajuns pe piatra din marginea defileului, unde soarele se tot încăpățânează să stea ascuns după nori.

”Soare, Soare

Trimite-ne o rază

Viața de ne luminează!

Incantez împreună cu nepoțelul poezioara asta născocită pe loc, așezați pe-o stâncă din buza defileului. Tudorel plusează:

”Soare, Soare, Trimite-ne un infinit de raze!!!”.

Iar Soarele îl ascultă și își presară lumina aurie de toamnă târzie peste versanții abrupți. Tăciunii mocniți ai toamnei învie, iar pădurile scânteiază ca o comoară aurită. Încă doi pași, și suntem pe Piatra Cerbului, de unde îmbrățișăm cu vederea rotunjimea versantului vecin, încins de panglica Lăpușului.

Ne ostoim foamea de frumos și foamea de sandvișuri acolo, pe iarbă, după care apucăm spre Preluca Veche pe o cărare nouă, care dispare complet în pădure. Mai cu GPS-ul, mai cu ochiul, dibuim calea cea bună, însă nu ne grăbim. Urcarea abruptă ne prilejuiește multe pauze de mure răscoapte, măceșe brumate și dulci, și ciuperci de toate felurile.

Ajungem din nou printre gospodăriile mai ferite din Preluca, cu livezi de pruni și meri, pajiști cu văcuțe și căsuțe de pe vremuri, presărate printre unduirile verzi ale platoului Prelucilor.

Apusul arămiu ne petrece ca o gazdă grijulie până la mașini, și plecăm purtând sclipirea zilei în ochi și în amintire.


Periodic venim cu noi povești, pățanii și sorcovării, iar tu le poți primi direct pe e-mail:


Flori de Florii

Am ieşit rar din casă în aste zile stranii. Bine, asta nu-i ceva anormal pentru cineva care lucrează de obicei de acasă. Însă stranietatea acestor săptămâni ne-a descumpănit pe toţi. Parcurgem cele cinci etape ale suferinţei şi căutăm echilibrul în oamenii dragi de lângă noi sau de departe, şi în lucrurile mărunte de care uitasem până mai ieri. Încercăm să-i ajutăm pe cei care au nevoie şi încercăm să ne pregătim pentru un viitor încă incert.

Afară, însă, primăvara erupe cântătoare, aducându-ne aminte că lumea nu se-ncheie în muchia negurii îngrijorărilor noastre; am stat aşadar pe burtă, în iarbă, privind războaiele gâzelor şi perechile de păsări căutându-şi loc de cuib. Am mers agale spre magazinul din cartier, inspirând parfumul alb de magnolii, de cireşi şi de zarzări.

„Om trece peste toate, fie ce-a fi!” Aşa mi-a şoptit o mămăruţă.


Periodic venim cu noi povești, pățanii și sorcovării, iar tu le poți primi direct pe e-mail:


Anotimpurile Vânătărilor

Am ajuns acolo mereu ciuntit – rupt de somn, încovrigat de frig sau topit de căldură – și-am plecat mereu întreg, cu fruntea sus și zâmbetul întipărit pe figură.

Am ajuns întâi în primăvară, cu Roxana și cu un prieten de peste mări și țări. Ne-am udat bocancii în iarba înrouată, vorbind fiecare cu vedeniile noastre, ore în șir, printre fuioare de neguri învăpăiate.

Foto: Roxana
Foto: Roxana
Foto: Roxana

Am ajuns apoi într-o după-amiază toridă de vară, flămând și însetat după o drumeție prin Bedeleu. Rezemat de mașină, ronțăiam pufuleți și sorbeam apă de izvor, până când au început să danseze faldurile de ploaie învăpăiată spre apus. Am înșfăcat aparatul și-am fugit pe pajiște, vorbind cu câinii și cu vacile, pozând aurora de Bedeleu.

Când aud ploaia clănțănind pe acoperișul de tablă al mansardei, îmi zboară adesea gândul la Vânătări. Am revenit acolo și la sfârșitul verii, ca să prind ploaia ridicându-se la cer.

Ne-am făcut curaj să mai ajungem odată, pe ceață și brumă, la sfârșit de toamnă. Am căutat cu Roxana cețurile prin văi, pe cărări de căprioare și pe cursuri de apă.

Foto: Roxana
Foto: Roxana
Foto: Roxana

Urmează iarna cea alb-negru, și ieșirile pe schiuri de tură covoare fermecate.

Transilvania între noapte și zi

Am ajuns iar în mijlocul Trascăului, la întâlnirea cu apusul. Am găsit un pâlc de mesteceni presărați pe-o coamă și-am pus în grabă cortul pe ultima lumină, apoi am stat și am sorbit înserarea catifelată.

Lumina a revenit cu Luna plină, răsărind dinspre Podiș și împingându-și razele spre despicarea Râmețului.

În față au început să licărească stele și sălașe, bulgări de căldură în răceala nopții. Ne-am apropiat și noi de căldura focului, sorbind licori și înfiripând povești despre continente îndepărtate.

A doua înserare m-a găsit între Stejarii din ținutul sașilor. Am așteptat să vină noaptea, pitit printre uriașii seculari, iar Luna plină a sosit la întâlnire. S-a înălțat printre crengile unui stejar trăsnit până când am avut o stranie senzație de hologramă, Luna trecând ba în fața stejarului, ba în spatele lui.

Am încheiat periplul transilvan între unduirile verzi ale Podișului Târnavelor, prin satele medievale pitite între pajiști și păduri.

Ultima zi în care am schiat bine

… a fost 14 ianuarie 2018. Tocmai sosisem în Austria și cârcoteam că nu mai stăm la patru stele ca în săptămâna dinainte, în Italia; am stat la un fel de patru stele o dată în viață și m-am obișnuit instantaneu. Cârcoteala a durat până când am descoperit că din balcon se vede traseul de coborâre Streif, la care m-am zgâit îndelung, ca un grec din antichitate spre Olimp, restul serilor și dimineților petrecute în micuța pensiune.

Duminică aflu întâmplător că are loc un concurs FIS de slalom uriaș chiar în Kirchberg, așa că iau aparatul foto și mă pornesc încolo. Ajung din greșeală cu o oră mai devreme – după ora României; tocmai se terminase prima manșă și sportivii erau în parcare, pe lângă mașini. Mă învârt nedumerit vreo jumătate de oră, apoi mă prind ca ardeleanu’; iau o listă de start și urc spre mijlocul traseului, unde mi se părea că-i mai interesant de pozat.

Mă pun lângă traseu și aștept. Se anunță că a pornit deschizătorul de traseu; aștept cu aparatul la ochi, apoi aud bufnituri puternice, ca la un accident de mașina. Las aparatul și mă uit speriat – era schiorul, care trecuse neomenesc de repede, lovind cu corpul porțile la 40km/h, răzuind cu canturile gheața… până am ridicat aparatul la ochi, trecuse de mult! Nici la al doilea deschizător n-am reușit mai mult de un cadru. Ăsta nu era schi, nu semăna cu nimic din ce văzusem până acum…

Printre cețuri, în Târnave

În drum spre Piatra Craiului, am apucat-o pe un drum mai întortocheat prin cotloanele podișului Târnavelor, căutând biserici și sărățele. Am găsit doar biserici și un cer învolburat care a transformat amiaza într-un straniu amurg roșiatic.

Șerpuim printre dealuri, printre cețuri și sătucuri uitate de timp.

 

O după-amiază în Vatra Dornei

Am ajuns în parcul din Vatra Dornei cu nepotul, ca să-l învăț să se dea cu bicicleta pe potecuțe. I-a plăcut, dar nu despre asta vroiam să povestesc, ci despre farmecul decrepit al parcului.

La intrare te întâmpină trenulețul, care arată a mâncător de copii.

Urmează un bardezi închis.

Veverițele-simbol sunt tot acolo, atâta că nu mai sunt roșii, ci negre, iar localnicii nu le mai strigă Mariana, ci Costică.

Clădirea fostului cazino e tot în paragină, însă a fost îmbrăcată în pânză care să-i ascundă rușinea. Pânza e la rândul său în paragină, laolaltă cu plasticul ce ține loc de geamuri.

Lângă grătarul învăluit în fum și manele se vinde bere „de casă”. E „cu cafea și fără alcool”, deci pas.

Pe lângă noi trece un bunic cu un nepot, conversând unul în română, celălalt în germană.

Cea mai semeață construcție e turnul cu izvorul cu apă minerală și ceasul. Ceasul e oprit, izvorul e secat.

Potecuțele șerpuitoare din parc sunt ticsite cu cioburi de geam, sticle și borcane. Le mătur și biciclim printre ele, bucurându-ne de imperfecțiunea zilei.

Am crescut cu disfuncționalitățile astea, pentru mine sunt un miniconcediu liniștitor într-un trecut mai puțin pretențios. Dacă nu ești Mariana, e ok să fii Costică.

Pe Prutaš

”Mai stăm o noapte aici?”. După opt zile planificate de la o oră la alta prin Muntenegru, ne-ar plăcea să știm măcar într-o dimineață unde ne odihnim la noapte… așa că plătim cazarea și îi cerem gazdei parola de Internet. Mă uit la prognoză, anunță vreme însorită; mă uit la hartă, îmi arată un loc de campare la poalele Prutašului. Încep să nu mai vreau la pensiune, iar Roxana e pe aceeași lungime de undă. Renunțăm la cazare, cumpărăm din Žablak burek și baklavale pentru două zile, apoi urcăm cu mașina spre două mii de metri.

Găsim locul de campare, ticsit de două sute de oi, la pachet cu o viperă fonfănită. Încurcați, ne învârtim și găsim un indicator spre alt loc de campare, după vârful Prutaš. Refacem bagajul la marginea drumului, încărcând în rucsaci cortul, mâncarea și berea. E miezul zilei și urcăm cu soarele în creștet printre stânci, lapiezuri și doline.

În șaua Škrčko, ni se dezvăluie un circ glaciar și peretele lui Bobotov Kuk, cel mai înalt vârf din Durmitor.

Am uitat cum e să te echilibrezi cu 15 kilograme în spate și mă împleticesc pe porțiunile înguste.

Pe vârful Prutaš, ni se deschid complet orizonturile. Zăbovim îndelung, întinși pe iarbă, și ne încolțește gândul de-a dormi sus pe munte.

Gândindu-ne și răzgândindu-ne, coborâm puțin ca să vedem lacurile; ne convingem rapid că nu vrem să coborâm până la ele, găsim un locșor potrivit pentru cort și întindem tabăra. Renunțând la lacuri, am renunțat și la apă. Pun la topit zăpadă, însă butelia se termină după zece minute și mă aleg cu un lichid maroniu și călduț, prin care plutesc insecte cu multe picioare. Mă consult din priviri cu Roxana, care îmi întinde un pliculeț de ceai de caise.

În timp ce se infuzează ceaiul, savurăm berea, cu priveliștile în față. E liniște și suntem singurei, avem Prutašul doar pentru noi. Mâncăm burek cu roșii, iar la înserare urcăm înapoi în șa, printre căprițe.

Îi las aparatul Roxanei și mă întind în șa ca-ntr-un șezlong, pregătit pentru visare.

În dreapta mea înflorește Apusul și mă las să plutesc printre culorile sale, până când Roxana mă smulge din reverie cu un strigăt. Îmi arată, tulburată, zarea din stânga, în care se înalță Luna plină.

Aștrii zăbovesc pentru câteva minute în cumpănă perfectă, de-a stânga și de-a dreapta șeii. Momentul se amprentează fizic în alcătuirea noastră, agonizant de frumos.

Lucrurile își urmează apoi firesc cursul, Luna pictând cu tușe de albastru cerul și munții, în timp ce coborâm agale spre cort.

Dorm puțin, între rafalele de vânt care scutură prelata. Ieșim la răsărit, apoi ciugulim micul dejun și strângem tabăra.

Pe coborâre, întâlnim drumeți matinali care urcă spre Prutas. Nedormit, sorbind din ceaiul cu insecte, îi salut voios, cu o sclipire în ochi care le spune – „mergeți, să vedeți ce minunății vă așteaptă”! Noi am avut Prutasul doar pentru noi o zi și-o noapte, și ne-a rămas în suflet pentru restul vieții.

 

Periodic venim cu noi povești, pățanii și sorcovării, iar tu le poți primi direct pe e-mail:

 

În spatele Aiudului

Am ajuns în săptămâna asta în locul care m-a fermecat acum două anotimpuri – între căsuțele din lemn și paie din căușele de piatră ale Trascăului.

De frica ploilor, am început tura pe vale, prin Cheile Râmețului, dormind la casa de oaspeți a Mănăstirii Râmeț. De dimineață, începem urcarea spre satul Râmeț, pe lângă mănăstire.

Navigăm serpentinele cu parfum puternic de salcâm, până când zărim o potecă ce taie curbele.

Apucăm cărarea și ne regăsim imediat într-o poveste.

 

Ajungem înfometați și osteniți în Râmeț, unde contam pe magazinul din sat pentru aprovizionare. Greșit – magazinul e închis. Stăm jalnici în fața lui, doar, doar s-or ține de orar și or deschide în următoarele zece minute. Fix pix. Noroc că aveam cu noi un pachet de biscuiți și o ciocolată. Mâncăm biscuiții pe un parapet, sub ocheadele curioase ale celor din mașini, apoi luăm apă de la un izvor și mergem înainte.

Scăpăm de drumul principal și ne furișăm pe-o coastă de munte, printre pădurici de mesteceni și căsuțe din lemn acoperite cu paie. Unele-s locuite și au în curte câte un car, câte un porculean, câteva vaci și găini, câte-o grădină cu zarzavat, în timp ce altele zac părăsite.

Mergem bucurându-ne de de locuri și de peisaje. Deodată, după o curbă, zăresc în față satul ăla drag, la care mi-am dorit mult să mă întorc de când am fost pe-aici în toamnă.

Ne lăsăm spre el printr-o pădurice de mesteceni culcați de neaua din aprilie și ajungem în locul ăla fără zgomote – un căuș în palma munților. Trecem pe lângă două case nelocuite, iar la a treia ies doi câini să ne latre. Mergem înainte, până când din casă iese alarmată stăpâna; văzând-o ieșind din casa veche de lemn, mă întreb dacă om vorbi aceeași limbă; nu apuc să-mi răspund, că dulăul simte că are public și sare la mine. Toată lumea țipă, iar stăpâna începe să îi arunce cu frenezie bucăți de pâine. După ce îl săturăm, stăm nițel pe iarbă și povestim cu gazda, iar la plecare îi oferim ciocolata, punând-0 într-o mare încurcătură: ”… no și io, ce să vă dau?”, ”Apăi nimic, că doară ați aruncat juma’ de pâine la câine ca să ne scăpați de el”; ”Apăi da’ și cânele, îi tot al meu!”. O convingem cu greu că e ok așa și plecăm înainte, luând doar bota pe care ne-o oferă ca să ne apărăm de câini.

Ajungem la drum ușor amețiți de foame și de soare. Găsim două mașini parcate, cu muzică și aromă de grătare. Dăm bună ziua și suntem poftiți de îndată la masă. Întâi refuzăm sfioși, apoi cedăm și înfulecăm mici și grătare. Oamenii sunt localnici veniți în vizită la părinți; ne-au văzut din mașini în Râmeț și se miră c-am făcut atâta drum pe jos. Povestim o vreme, apoi salutăm și plecăm mai departe.

Căldura și oboseala ne fac să renunțăm să la ocolulul până la panorama de la stânci. Coborâm printre case, la început lătrați de câini, apoi în tăcere printre sălașe părăsite.

 

 

Ajungem osteniți la mașină și ne cadorisim cu o înghețată de la magazinul mănăstirii, apoi pornim spre casă.

Ajunși, îmi amintesc cât de simplu trăiesc oamenii din locul ăla, apoi mă uit în jur și mă simt bogat. Îmi aduc aminte de vorbele măicuței – ”în simplitatea lor, sunt curați și buni la suflet”. E o comoară acolo, în munții ăia, care se va topi în curând, lăsând locul curat în urma ei, ca și ăstea trei sălașe; o să-ncerc s-o surprind cât timp mai există.

Ruine transilvane

De vreo două săptămâni eram depresiv; într-o încercare de a mă smulge din înțelenirea asta, îmi vine ideea să mă urc pe-un deal la răsărit, undeva prin podișul Târnavelor, deasupra unui sat, cu o biserică săsească fortificată. Ceață pe vale, lumină caldă, tot tacâmul. Iau Google Maps și pun câteva steluțe pe hartă, îmi fac bagajul și mă uit la ceas: e două dimineața. Deci pică pozele de la răsărit, n-am cum să și dorm, să și ajung la pozat. Mă trezesc pe la 8 și pornesc spre Turda, apoi spre Teiuș; în Războieni, văd un indicator de Ocna Mureș 4 km. Mă intrigă și pornesc încolo. Periferiile mă întâmpină cu locuințe părăginite și magazine abandonate. Mina mă întâmpină cu povestea unei surpări catastrofale de prin anii ’90, cand au murit oameni și s-a format un lac. Caut lacul, însă localnicii nu-s prea încântați să vorbească despre asta.

Văd deasupra orașului un palat în ruine și pornesc încolo. Rătăcesc printre blocuri adormite din anii ’50, apoi găsesc curtea palatului și sar gardul. Palatul a aparținut mai multor familii nobiliare – construit prin 1860 de Bannfy, apoi preluat de Teleky, până când în anii ’50 a fost naționalizat și s-au făcut locuințe social(ist)e în el. Acum e în paragină. Mereu mi-am dorit să am un palat din ăsta la dispoziție și mă plimb prin el în tihnă.

Ajuns iar la mașină, nu-mi vine să mai ies la drumul mare; rămân între sătucuri, strecurându-mă printre dealuri acoperite cu lanuri de porumb și turme de oi.

Ajung la câteva biserici vechi, însă proaspăt restaurate. Trec mai departe, prin sătuce uitate, până când îmi atrage atenția o altă ruină.

Continui spre sud, prin gropile unui drum de pământ.

Ies iar la asfalt și ezit: spre Târnăveni, sau spre Jidvei? Aleg Târnăveni, că-i mai aproape; cumpăr niște mere extraordinare, o pâine de casă și colind apoi prin centru. Mă simt destul de acasă, seamănă cu Clujul; îmi cumpăr niște sărățele ”hand made” pe un aragaz lung de 5 metri, cu vreo 10 arzătoare.

Nu știu ce să fac mai departe. Urc deasupra Târnavelor, unde busola interioară chiar o ia razna. Mă învârt pe loc o oră, apoi pornesc nehotărât spre E60; pe drum fac ocoluri și poze aiurea, nefocalizate.

Ajung la concluzia că tot acasă îi mai bine – vorba unui prieten, ”mi-a trecut haiducia”. Ajung la Iernut, unde intru în fluviul de oțel care curge roșu în noapte pe E60 spre Cluj.

 

Printre stele, în Apuseni

Am avut oarece emoții pornind în tura asta, care s-au amplificat pe măsură ce puneam în aplicare planul. Ne-a mânat promisiunea unei dimineți cu centrul galaxiei vizibil spre sud-est, prognoza de cer senin și dorul de fotografiat, pentru că nu mai ieșisem la pozat de câteva luni de zile… Am căutat un loc cu vedere spre sud, fără localități în apropiere; până la urmă cel mai tare ne-a făcut cu ochiul vârful Pietrele Mărunte, un loc cu multe amintiri frumoase și unde mi-am dorit mereu să campez peste noapte.

Am împachetat în grabă lucrurile sâmbătă seara și am pornit-o spre Băișoara; oscilam între a dormi la o pensiune în stațiune sau a dormi la cort, pe vârf. Până la urmă decidem să dormim la cort și începem urcușul; cu doi kilometri sub vârf, drumul devine înzăpezit și trebuie să ne oprim la Șesul Cald; n-are rost să cărăm tot echipamentul de campare prin zăpadă, așa că punem cortul lângă mașină. Știam că în zona asta trăiesc animale sălbatice de toate felurile și aveam emoții, care s-au întețit odată cu realizarea faptului că aveam de făcut plimbarea până pe vârf când îi noaptea mai deasă, pe la 3 jumate. Mă înarmez într-un buzunar cu briceagul, în celălalt buzunar cu un pachet de petarde, apoi văd ușurat că doi dulăi de la pârtia Buscat se hotărăsc să își facă culcușul lângă cort. Roxana e obosită și adoarme imediat, eu mai greu. Pe la 3 mă trezesc și nu mai reușesc să adorm. Ascult mârâituri pe lângă cort, apoi tot felul de zgomote. La 3 jumate o trezesc și pe Roxana, trebuie să ne pornim. Ies ușurel din cort și nu mai văd niciun câine. Atunci cine mârâia lângă cort? Hm.

Tot învârtindu-mă, găsesc unul dintre câini, care se adăpostise de vânt sub cetina unui brad. La cum îl văd, o să ne însoțească până pe vârf, și nu pot să zic că mă supăr. Dacă nu era Roxana, acolo rămâneam, făceam poze din parcare. Pornim. Luna a apus de o oră, iar zăpada înghețată trosnește sub picioare. Câinele ne însoțește, urcăm cătinel și mă uit precaut cu frontala în jur; după ce ieșim din pădure și ne apropiem de vârf, mi se pare de câteva ori că zăresc ochi sclipind printre copaci; apoi văd că sunt doar stelele dintre brazi. Mă simt mai ușurat când ieșim între jnepeni, la loc deschis. Ajugem pe vârf cu jumătate de oră înainte de sosirea zorilor și ne apucăm de fotografiat galaxia.

Zorii sosesc albăstrui, deschizându-ne treptat orizonturile.

Zărim silueta Trascăului, Făgărașului și Pietrei Craiului la sud.

Cheile Turzii și Munții Harghitei spre est.

Mă uit cu jind spre valea Arieșului și Trascău, mi-aș dori să mă pot teleporta acolo pentru răsăritul ăsta.

E ora șapte și ne pornim înapoi spre mașină. Punem cortul la uscat și luăm împreună cu câinele micul dejun format din miez de nucă și mere, înainte de a coborî somnoroși spre Cluj, pentru o duminică leneșă acasă.


Periodic venim cu noi povești, pățanii și sorcovării, iar tu le poți primi direct pe e-mail:


 

Primăvara din Fundătură

E vremea aia din an în care gâzele mișună, pădurea foșnește verde, iar soarele te îndeamnă la lenevit. Așa am și făcut. M-am întins pe iarba primăvăroasă și m-am cufundat în liniștea locului, inspirând culorile florilor de câmp, gustând adierea și întrezărind căldura prin pleoapele închise. Ridic capul și mă uit în jur. Simt viața curgând primordial în jurul meu, în armonie netulburată, și vibrația locului reverberând din pântece până în creștet. Mda, m-am deșteptat!

Suntem mulți în Fundătura Ponorului, că e un atelier foto gratuit anunțat de Mircea Bezergheanu. Noi am ajuns in weekendul fără ploaie. Roxana a urcat cumva miraculos cu Golful peste colții de stâncă ai drumului accidentat, evitând orice frecuș în afară de ăla cu tufele de pe margini. Punem cortul și coborâm să-l salutăm pe Mircea, care ne invită să stăm la el, însă cum avem deja cortul montat îi cerem doar împrumut niște izoliruri. Primim două salteluțe, care mă ajută să descopăr că somnul la cort poate fi și confortabil.

După o noapte punctată de sosiri târzii și montat de corturi în jur, ne trezim la o dimineață cețoasă.

Ne învârtim între Poarta Raiului și Piatra Lupului, fotografiind răsăritul din Fundătura Ponorului.

În pauza ritualică dintre răsărit și asfințit, ne hotărâm să colindăm picioristic împrejurimile proaspăt ieșite din hibernarea în care le lăsasem în sfârșitul friguros de toamnă.

Terminăm tura osteniți, însetați și bătuți de soare în bătătura lui Mircea, care tocmai termină de asamblat un sistem electric cu celule fotovoltaice pentru nana Armina. A strâns de-un timp donații, din care a cumpărat sisteme pentru oamenii din Fundătură; ne îhămăm cu Marius și cu Aurelian la câte-o cutie, câte-un panou și îl transportăm până în casa nanei. Mircea rămâne să-l instaleze, în timp ce nana nu ratează ocazia și ne pune la treabă prin curte. Mutăm un țarc pentru oi, să aibă iarbă proaspătă. Cumpărăm brânză și urdă făcută de Armina. Mircea a terminat de montat sistemul și îl pune în funcțiune.

Zăbovim apoi la taclale în prispă până pe la 11 seara, când aflăm că avem o galaxie deasupra Fundăturii. Descoperim că am uitat trepiedul acasă și împrumutăm de la Mircea un scăunaș pescăresc cu trei picioare; stăm culcați pe lângă el și încercăm să orientăm obiectivul – împrumutat tot de la Mircea – în direcția generală a subiectului.

Mda, tocmai am setat un nou standard…

Ne culcăm odată cu cucuvelele și ne trezim odată cu găinile. Roxana se resimte după ziua de ieri, așa că rămâne la cort. Eu cobor adormit spre Poarta Raiului, unde găsesc zorii fără ceață.

Urc înapoi la cort și strângem tabăra. Coborâm ca să-i mulțumim lui Mircea înainte de plecare, însă e plecat de-acasă. Lăsăm salteluțele de camping împrumutate și urcăm dealul, unde e forfotă mare, urcă toată lumea spre mașini. În drum spre asfalt, tăiem o anvelopă și Roxana află de pe Internet că are un debut de insolație. Mergem cătinel cu 80 la oră, cu roata de rezervă mică. La Sebeș, ieșim de pe o autostradă și intrăm pe alta, pavată cu maci.

Mircea a mai rămas o săptămână în Fundătură, pe ploi torențiale și pe inundații, făcând ce știe el mai bine. Și ce ne-a învățat și pe noi. Să vibrezi pe frecvența unui loc, să-ți cânte ființa împreună cu el… aici a fost începutul. Continuarea, o scriem cu fiecare ieșire!


Periodic venim cu noi povești, pățanii și sorcovării, iar tu le poți primi direct pe e-mail:


 

Zorii din Fundătură

M-am tot gândit cum să descriu cele două ture foto în Fundătura Ponorului. Prima tură s-ar putea rezuma ca „stricat orzul pe gâște”, eu fiind gâștele. În a doua am fost mai bine pregătit, să-i zicem „genunchiul broaștei”. Dar să-ncepem povestea!

Sunt minus opt grade în cort, iar noi tremurăm cu patos. Sute de sucituri și de dârdâieli mai târziu, se îndură zorii să sosească. În lumina cenușie, deschid prelata brumată: pe pajiște, un pluton în straie de camuflaj pregătește ranițe, îndesând trepiede, declanșatoare și lunete. Suntem în tabăra foto a lui Mircea Bezergheanu, în Fundătura Ponorului.

Nu eram deloc pregătiți pentru ce aveam să vedem. Mă rog, eu nu eram deloc pregătit. La un semn, pogorâm cu toții pe noroiul înghețat spre Poarta Raiului. De acolo ni se deschide în față o dolină largă, iar la loc de cinste se înalță semeț Stânca Lupului, cu un mesteacăn singuratic pe vârf. E încă semi întuneric și totul e acoperit de brumă. Stăm o vreme în vârful pantei, fotografiind – ce?

E fain, dar parcă aș mai explora. În față, doi participanți fac exact asta, merg de pe un versant pe altul, intrând în cadrele celorlalți. Eu mă uit la Mircea – stă pe loc și împarte sfaturi concise și țintite. Stau și încerc să înțeleg ce spune.

De sus se aude zăngănit de zale – sosește luptătorul dac invocat de Mircea.

Soarele iese din spatele stâncii, iar valea se luminează treptat.

Continui să percep ca prin vată ce-i în jur – țăcănesc fără chef și îmi doresc să ne plimbăm mai mult. Pe la ora zece, se dă semnalul: la masă și program de voie până deseară! Fac ochii mari și întreb de trei ori: cum?! gata?! Urcăm agale spre Poarta Raiului, unde ne ajunge din urmă un călăreț.

Mâncăm micul dejun și profităm de căldura soarelui ca să ațipim puțin în cort. Spre sfârșitul zilei pornim singuri la plimbare, într-un tur al Fundăturii.

După câteva zile aveam să aflăm de la Mircea că una dintre junincile de mai jos a fost cină pentru urs.


Seara stăm la foc, degustăm un guiaș și ascultăm istorisiri din ture foto.

Mai târziu apare de neunde o sticluță cu „trântici”. Nu înțeleg de ce-i zice așa, abia după câteva guri mă prind – însă e prea târziu!

Mă trântesc în cort și las altora fotografiatul cucuvelistic, oricum n-aveam echipament foto pentru asta. Repetăm rutina cu sucitul și tremuratul până când se aude iar forfota cazonă. Roxana sare în picioare, eu mă întorc pe partea cealaltă. Nu am chef de Fundătură. Dorm bine în cortul încălzit de soare, în timp ce Roxana muncește și culege.


Mâncăm, apoi mă uit rugător la Mircea: coboară-ne în jos! E frumoasă Fundătura, însă îs semidegerat, câinele ne-a mâncat trei sferturi din mâncare și toată hârtia igienică, mă simt bătut și vreau înapoi! Navigăm cu Cici talazurile de piatră care păzesc intrarea în Fundătură. Ca și caiacul pe ape repezi, însă cu două tone de mașinărie. Ajungem la mașina de la capătul asfaltului și nu știm cum să descărcăm mai repede bagajele.

Mulțumim frumos și fugim acasă, unde descărcăm pozele și înlemnim! Îs cu foarte multe clase peste tot ce-am mai făcut noi până atunci, și mai vrem! A urmat în aprilie turul Dobrogei de sud, anunțat de pe o săptămână pe alta: n-aveam cum să lipsim, am plecat din Cluj la 1 noaptea și am fost la 9 dimineața la apel, în Babadag. În mai, am ajuns din nou în Fundătură, de data asta cu ochii mai deschiși. Dar despre asta în partea a doua – Lumina din Fundătură!


Periodic venim cu noi povești, pățanii și sorcovării, iar tu le poți primi direct pe e-mail:


Cu covorul magic prin Munții Rodnei

Am fost virusați: o săptămână am avut autonomie 15 metri în jurul patului și o senzație intensă de mahmureală combinată cu ciumă. Încă o săptămână am fost convalescenți, după aia am avut de lucru. Apoi Roxana a văzut în calendar că-i 18 februarie și a intrat în panică. M-a scos cu forța din depresia în care mă afundasem și m-a pus să aleg între Bâlea, Borșa, Ciucaș sau Șanț. După vreo 3 zile de ezitări, am ales Șanț.

Ajungem sâmbătă seara la hotelul din Valea Blaznei, unde serviciile merg din rău în mai rău. Ca în faza aia la care te întrebi „ce poate să meargă prost” și afli că… multe! În sfârșit, ne trezim cu greu după 4 ore de somn între urletele chefliilor de sub noi, luăm un mic dejun simbolic, pregătim sendviciuri și ieșim obosiți în parcare. Luăm schiurile de pe mașină și pornim. Din momentul în care am pus vârful clăparului în zăpadă, totul începe să meargă bine. Asudăm și gâfâim ca doi sedentari, dar pe măsură ce urcăm lăsăm în urmă forfota hotelului, iar din spatele brazilor încep să răsară priveliști și piscuri.

Adriana și Antoniu, cu care ne-am întâlnit seara la restaurant, cunosc bine zona și ne-au pus în temă cu traseul. Până la urmă ei au pornit pietonal cu o oră înaintea noastră, așa că ne-am ținut după urmele lor până spre vârful Cobășel. E mult mai multă zăpadă decât speram, pe alocuri ajungea la 50-70 de centimetri.

Fotografie de la Antoniu, cu care ne-am intersectat fix la locul de luat prânzul

Pentru că norii coborâseră la nivelul vârfului – și eram obosiți și nu mai aveam timp – nu am mai urcat până pe vârf, ci ne-am dat drumul pe o variantă de coborâre găsită ochiometric și cu Google. Bună sculă smartphone-ul ăsta la munte! La început, zăpada e bocnă combinată cu tablă și îmi fug schiurile în toate părțile. Apoi avem parte de schi de primăvară până la hotel.

Apar inevitabil zâmbetele și chiuielile. Ne mai stricăm un pic cheful cu un grătar gumos la hotel, apoi pornim prin ploaia măruntă spre Cluj.

Suntem răsfățați cu munții ăștia la trei ore de casă. Au imens de oferit, atât picioristic cât și schioristic, de oriunde-i apuci! Și covorașele astea magice numite schiuri de tură îs cea mai bună investiție.

Matterhorn!

E ora 7 dimineața și mă învârt amețit prin bucătăria bătrânească din Saint Vincent, călcând strâmb în șosete pe gresia rece. Trântesc mâncăruri între felii de pâine, înfulec micul dejun, înșfac un bagaj și urc spre mașina parcată la 5 minute mai sus pe stradă. Afară începe o zi rece și senină, cu creste dantelate înmuiate chicios în purpuriul răsăritului pe fundalul cerului oțeliu. Cobor mașina în fața cazării, aruncăm bagajele în ea, lăsăm cheia în poștă și urcăm cu trei străzi mai sus, unde Costin ne așteaptă cu bagajele pe trotuar. Băgăm pe GPS adresa: Breuil-Cervinia: 42 de minute. Ieșim la drumul mare, depășim o coloană de trei autocare leneșe, apoi ne apucăm de croșetat serpentine și tuneluri. După Breuil, valea se deschide; vedem în față un pisc semeț. O fi Matterhornul? Ce altceva?!

În Cervinia căutăm derutați instalațiile; las niște localnici mai hotărâți în față, care ne ghidează rapid până în parcarea gratuită de la baza gondolei.

Cotizăm câte 58 de euro și primim câte un ski pass pe o zi, cu Elveția inclusă. Alergăm spre gondolele albe. Urcarea durează mult, iar în pauzele de conversație încep să mă simt tot mai timorat; urcăm spre 4000 de metri și mă simt ca o gâză, vulnerabil și scos din elementul meu.

Ajunși în creastă, ne lăsăm fericiți la vale spre Elveția. Pârtiile roșii sunt late și domoale, punem vârfurile spre vale ca să nu dăm din bețe și admirăm peisajul în continuă schimbare. Ajungem la o telecabină mare, care ne urcă rapid la 3800 de metri. Ieșim amețiți de altitudine într-un tunel săpat în stâncă, prin care tropăim cam 5 minute, până când dăm o săgeată spre terasa panoramică. Urmăm săgeata, dăm de un lift. Luăm liftul, urcăm cam 1 minut și ieșim la viscol, pe o muchie cu trepte și balustrade metalice care ne conduc la o terasă de observație aflată la 3883m. Mai sus n-am urcat decât cu avionul.

Privim cu nesaț în jur. În dreapta, un vârf cocoșat sub zeci de metri de gheață și zăpadă. În stânga, o mare de vârfuri deasupra căreia se ridică semeț Mont Blanc-ul. Eram la aproape 4000 de metri și ne uitam în sus la el. Pare inaccesibil chiar și de la zeci de kilometri distanță.

Coborâm la loc în tunel și ieșim la lumina zilei; ne punem schiurile și coborâm dintr-una 2000 de metri verticali, până spre Zermatt. Urcăm cu altă gondolă până la 2000 de metri, unde ne dăm jos lângă un peron de tren. Apare și trenul, iar Costin exclamă entuziasmat și o ia la fugă spre el. Urcăm zgomotoși, în privirile mirate ale bătrâneilor din vagoane. Trenul se pune în mișcare, țăcănind ușor pe cremalieră. Urcăm vreo 15 minute, suficient timp să ne crucim și să facem poze cu Matterhorn-ul. Ajungem la gara terminus, la 3000 de metri.

Coborâm la mama tuturor peisajelor montane. Facem poze, respirăm, ne ciupim ca să ne trezim din visul ăsta. Nu e vis, astăzi noi suntem ăia cei mai răsfățați de pe planeta asta. Iar la vale!

Suntem deja la trei domenii distanță de Italia, și e doar 12 jumate. Mai avem timp de câteva coborâri.

Începem apoi întoarcerea spre Italia, având Matterhorn-ul în colimator. Adunăm zeci de kilometri de coborâre, admirând cu nesaț paradisul din jur.

Undeva spre ora 3 ajungem din nou în șaua dintre Elveția și Italia. Apucăm încă o coborâre și o urcare din Cervinia, apoi ne așezăm la o terasă cu vedere spre Matterhorn.

Uităm să returnăm cartelele de o zi, care valorează câte 5 euro fiecare. Ne dăm seama abia seara, la cazarea din Gressoney. Petrec restul ieșirii în Italia plângând după Cervinia, chinuindu-mă să schiez pe cele câteva pârtii din Monterossa, oftând după pulvărașul din Austria și peisajele neasemuite ale Cerviniei.

Prin inima Trascăului

Am dat târcoale masivului Trascău de când mă știu: în drum spre Arieșeni, în drum spre Scărița-Belioara; în ultimii ani i-am tatonat periferiile – Râmeț, Rimetea, Bedeleu.

Anul ăsta am avut norocul să cad pe umăr și să îl semi-desprind de claviculă, ceea ce mi-a deschis vaste oportunități ca timp liber petrecut în casă. În 30 octombrie s-a împlinit termenul de refacere și pentru aceeași zi trupa de la Plan-B Cycling Club a dat strigare pentru o tură amicală în Trascău. Ne coechipierim o flotă întreagă de mașini din Cluj și, în 30, pornim cu noaptea-n cap spre Aiud. Ajunși acolo, parcăm cu greu între cele câteva zeci de mașini cu suporți de biciclete ce ocupau centrul Aiudului. Ne echipăm și pornim veseli, urcând prin clisa dealurilor de lângă oraș. Pauzele de regrupare durează mult, suntem peste 50 de oameni. Până la urmă grupul se fragmentează natural în două plutoane – ăla sprinten din față și ăla leneș de la urmă. Avem o reputație de apărat, așa că rămânem mult în urmă, mâncăm, admirăm peisaje, facem poze, povestim și ne prostim… biciclism bon-viveur, la care ne pricepem foarte bine!

muntii-trascaului-01883

Tot râzând și glumind, ajung să-mi dau seama că nu mă simt prea bine – urcăm de vreo 20 de kilometri și mă cam resimt. Mâncăm ceva, urcăm din nou; mi se taie conversația, noroc că restul grupului face o pauză mai lungă pe un delușor, la soare. Mă întind și eu, mănânc ultimul sendvici, îmi pun bidonul de apă sub cap și moțăi 10 minute, după care mă ridic alt om. Pedalez din nou cu poftă, fără să știu ce mă așteaptă.

Un umăr de deal ne basculează într-o altă realitate. Pământul unduit adăpostește căsuțe din lemn, un car se ițește dintr-un șopron, o clopotniță exclamă, mestecenii ard ca făcliile. Suntem într-un căuș, toate zgomotele dispar și ne auzim sângele zvâcnind în tâmple. Exclamăm, neputincioși în fața armoniei, apoi ne lăsăm, pe rând, copleșiți. Mă sufoc și mă agăț de aparatul foto și de bicicletă ca de rămășițele unei realități trecute. Firul invizibil al turei ne trage înainte și ne împotrivim cât putem. Lăsăm în stânga așezarea; în valea din dreapta, o rază de soare despică norii și se înfige ca o sabie în clopotnița unei biserici. Vorbesc fără să mă ascult și încerc fără succes să fac poze cu telefonul.

muntii-trascaului-140447

muntii-trascaului-140633

muntii-trascaului-140608

muntii-trascaului-140637

muntii-trascaului-143426

Firul ne trage mai departe, spre prietenii care ne așteaptă. Pe măsură ce avansăm, ieșim ca dintr-o apă adâncă, înapoi la realitate, cu zgomote, mașini, mirosuri. Începem iar glumițele, iar Marin ne ia de o aripă și ne trage după el peste un gard, pe o cărare, până pe o stâncă suspendată deasupra văii Râmețului, unde zăbovim îndelung.

muntii-trascaului-144637

muntii-trascaului-144802

După oprirea obligatorie la birtul local, coborâm mult timp printre copaci arămii, făcând slalom printre printre stropi de soare, fulgi de ninsoare, picături de ploaie și curcubee.

muntii-trascaului-154802

muntii-trascaului-161445

muntii-trascaului-163612

Încheiem tura zâmbitori și copleșiți de atâtea bucurii. Am revenit a doua zi, cu mașina și cu un aparat foto. Păcat că i s-a terminat bateria după primul cadru, ăsta.

muntii-trascaului-0547

Așa că… va urma!

Crâmpeie de Apuseni – Bedeleu

Roxana mormăie în dreapta, parcă pe alt fus orar, în altă țară. E întuneric și vâjâim prin satele adormite spre pintenii de piatră ai Bedeleului.

Prima dată am ajuns acolo cu Puiu, total inadecvat echipați – cu biciclete. Am încercat să ne sinucidem urmând pe creastă un traseu desenat pe hartă, peste colți de stâncă. Am ajuns atunci târziu, pe seară la Dumești, și nu m-aș mai fi dat dus.

Un an și patru ture foto în tufișuri mai târziu, am adăstat din nou acolo, de data asta cu aparatele foto, la răsărit.

bedeleu-3486

bedeleu-3512

bedeleu-3553

bedeleu-3557

bedeleu-3587

bedeleu-3599

bedeleu-3609

bedeleu-3616

bedeleu-3642

bedeleu-3648

bedeleu-3649

bedeleu-3663

bedeleu-3727

bedeleu-3734

bedeleu-3754

A fost tura „de adio” a credinciosului D5100, cu obiectivul său de kit 18-55. Ne-am înțeles grozav, e timpul să încercăm și altceva.

Dobrogea Ascunsă (1)

Te uiți în jur și vezi iarbă arsă de soare, mărăcini și praf; însă parfumul ăla aparte te cheamă să descoperi ce-i după următoarea coamă, pe următoarea luncă și în următorul sat. Așa am ajuns să străbat din nou țara în căutarea Dobrogei Ascunse, la apelul lui Mircea Bezergheanu.

După 10 ore cu microbuzul și o noapte scurtă un hotel ieftin, apuc să-mi fac cumpărăturile din centrul Galațiului și să înfulec micul dejun înainte de a mă întâlni cu Mircea și cu Cici.

20160908_104831

Apucăm cătinel către bacul de la Brăila, apoi culegem câteva cumpărături din Măcin, și ezităm. E greu de ales o destinație, cu Dobrogea așternută în fața noastră. Începem încetișor, cu o lăcușor ascuns într-o carieră. Povestea-i faină, au săpat după piatră până au găurit un acvifer. Acolo au rămas utilajele, lacul s-a umplut rapid.

Mircea adulmecă, tatonează și apoi cotește spre malul Dunării. Găsim un păstor cu fața tăbăcită de soare, prilej de inaugurat ”borcănașul cu magie” – obiectivul Nikon 105/f 1,4. Pozele curg firesc și rar, între două vorbe, iar rezultatele sunt spectaculoase.

De la Dunăre urcăm pe-o vale seacă și stearpă în ochii mei, înțesată de viață pentru un avizat: fructele arbustului ăsta țepos sunt bune de mâncat; acolo e o vizuină de vulpe; mai încolo sunt iepuri; uite colo-sus o acvilă. Ajungem la șosea, unde oprim să luăm niste struguri de la o fermă; lângă noi se prepară într-un cazan mare magiun de prune cu nuci; după ce gust strugurii, înțeleg de ce tot vinul dobrogean e foarte dulce. Oprim apoi în piața din Greci să luăm telemea și roșii, care alături de struguri au reprezentat dieta noastră în restul turei. Mâncarea din supermarket a rămas neatinsă.

Mircea mă întreabă dacă vreau să mergem spre Copac. Copacul lui Mircea, un reper fotografic pe harta țării. Îmi lucesc instant ochii și pornim încolo. Povestim cu câțiva copii, cu câțiva ciobani, apoi întindem masa la umbra pădurii de stejari. Ghiftuit cu telemea și struguri, urc cu greu în creastă, la apus.

dsc_0965

dsc_1023

dsc_1030

Seara se întinde pe vale și pun cortul sub copac. Încerc câteva cadre, însă mi-e tot mai clar că n-are rost – îmi plac prea mult cadrele lui Mircea cu Copacul.

dsc_1078

dsc_1080

dsc_1086

Mă culc devreme. La un moment dat, deschid ochii și văd lumina cenușie a zorilor strecurându-se prin pânza cortului. Deschid alene prelata și mă trezesc instantaneu – sunt sub Copac! Stau nițel să îmi revin, apoi aud păstorii și turmele. Schimb rapid bateria aparatului, înșfac trepiedul și mai că alerg spre fântână. Încetinesc ca să nu sperii nici oile, nici ciobanul, care îmi aruncă priviri suspicioase. Intru în vorbă, fac o glumiță, nu o pricepe, dar ne împrietenim. Așez trepiedul pe rădăcinile unui stejar bătrân și încep să declanșez.

dsc_1119

Din a zecea încercare îmi iese.

dsc_1136

Traversez iar valea și urc la Pietrele Mariei, unde încercă să fotografiez un răsărit care nu se arată. Renunț și cobor la mașină, unde Mircea s-a trezit. Zăbovim nițel la fântână, unde se perindă ciobanii cu oile la adăpat. Unii îl cunosc pe Mircea și deapănă povești. Unele dintre ele mă înfioară, cum e cea despre frații machidoni care erau spaima oierilor, furând câte o turmă întreagă, până când unul dintre ei a fost împușcat de un oier. Strângem tabăra și pornim mai departe, fără o țintă precisă.

dsc_1206

dsc_1243

În partea a 2-a: continuăm spre Culmea Pricopanului, apoi spre Dunăre, lacul Razelm și încheiem printre stele, pe Pricopan.

La vale pe creasta Latoriței

În 2014 am zis să facem ce n-am mai făcut: o tabără de o săptămână în munții Lotrului. Am descoperit astfel cireașa biciclistică a tortului carpatin – așa-zisa Strategica, de pe creasta Latoriței. Îmi doream să o fac de când am văzut-o în primul număr al (defunctei) MTB Magazine Romania. Tabăra „Romania Bike Camp” e o tradiție a Clubului de Cicloturism Napoca, care în curând își va serba aniversarea de 24 de ani. Radu se ocupă de organizare, avem nevoie de mașini și de șoferi care să coboare din Șaua Ștefanu mașinile cu care urcăm, altfel ar trebui să bobinăm vreo 50 de kilometri pe asfalt si aproape 2000 de metri de urcare, nefezabil. Ileana și Călin se oferă să ne șoferească cu Clio.

La 11 fix suntem în Șa și descărcăm bicicletele din mașină, în timp ce capul mi se face girofar. Suntem în gol alpin la 1900 de metri și avem priveliști spectaculoase spre vârfurile semețe și văile glaciare ale Parângului, în timp ce soarele ne alintă și vântul ne mângâie. E o zi perfectă.

DSC02254

Drumul de pe creasta Latoriței începe cu o lungă coborâre pe un drum de macadam, cu vederi frumoase spre Parâng și Căpățânii. Trecem repede pe lângă așezările din folie de plastic ale culegătorilor de afine și ciuperci, după care drumul începe să urce ușor și să coboare ușor, șerpuind de-a lungul crestei. După vreo 10 kilometri, ne oprim să admirăm vederea spectaculoasă care se deschide spre Lacul Vidra și Munții Lotrului.

DSC02338

DSC02419

Urcăm gâfâind până sub Vârful Fratoșteanu, de unde începe o coborâre lungă și hotărâtă pe macadam. Cu un zâmbet mare pe față și cu frânele încinse, ajungem la liziera pădurii de brad, de unde drumul devine un forestier de pământ. Oprim din când în când să facem regrupări și să dregem micile probleme apărute la biciclete. Panta se domolește și ocolim bălțile rămase pe porțiunile de plat după ploile abundente din ultimele zile. La cabana Ocolului Silvic, drumul se bifurcă; în dreapta coboară spre Mălaia, în față rămâne pe creastă. Rămânem și noi pe creastă și bine facem, pentru că urmează cea mai frumoasă parte, biciclistic vorbind. Ne luăm prânzul un pic mai jos, la un izvor amenajat frumos cu băncuțe și icoane, cu o apă fantastic de bună.

După izvor, decorul se schimbă din nou – dispar rășinoasele și apar foioasele, iar drumul devine mai îngust și începe să coboare în serpentine; ieșim printre stejari într-o zonă încântătoare cu pajiști și sălașe de vară. Temperatura și umiditatea cresc continuu pe măsură ce coborâm, însă peisajul face să merite orice oboseală și disconfort.

DSC02490

Urmează o bucată sus-jos; îmi consult din când în când GPS-ul – ar trebui să începem coborârea finală, însă noi tot urcăm. La un moment dat începe și coborârea, care a pus capac zilei, în sens bun sau rău, depinde pe cine întrebi. Un drum îngust, abrupt, săpat de ape, cu sol mai întâi roșu-nisipos, apoi negru-pietros, care coboară foarte hotărât 500 de metri verticali spre șosea.

DSC02521

La asfalt, Roxana mă așteaptă o față încântată și o bere rece. Urmează o pedalare agale de câțiva kilometri spre Voineasa, spre cina copioasă.

Petrecem următoarele zile luând la picior cărările Parângului și Coziei, apoi hidrobiciclim o zi în Munții Lotrului. Pentru ultima zi, alegem să refacem partea a doua din Creasta Latoriței. Lăsăm mașinile în Curmătura Vidruței și urcăm spre Vârful Fratoșteanu, apoi ne lăsăm iar la vale. Spre Voineasa turna cu găleata, însă noi am scăpat doar cu câteva picături.

DSC02980 DSC03001 IMG_2969 IMG_3081

Până nu se trezește un primar sau un ministru mai harnic să modernizeze drumul din creasta Latoriței, mergeți cu bicicleta acolo! E cel mai fain traseu de creastă din România! Uite track-ul: Creasta Latoritei.

Filmul pe Vimeo

Creasta Latoriței – ”Strategica” from Iancu on Vimeo.

„În Dobrogea?! Păi ce să faceți acolo?!”

Eram plictisit la birou când primesc un mesaj de la Roxana: ”Joia viitoare, 21 Aprilie 2016 plec în Turul Dobrogei. Deplasările se vor face doar cu mașini 4×4. Voi dormi pe câmpuri, pe dealuri, printre pietre”. Semnat – Mircea Bezergheanu.

Chrome Legacy Window 582016 114523 AM

Noi cu Mircea mai fusesem. Dormisem printre pietre și câini în Fundătura Ponorului, pe frigul de sfârșit de octombrie. Dobrogea este tărâmul lui, iar ghid mai bun n-aveam cum să găsim.

Așa că am cuplat instantaneu și am început să caut un 4×4 de împrumut. Până la urmă ne-a rezolvat Mircea locuri în caravana care se forma în comentariile de pe Facebook. Miercuri seara ne-am făcut bagajele, am dormit cam 3 ore și am pornit cu noaptea-n cap spre Babadag.

10 ore mai târziu, aterizam în Babadag, unde o parte din grup aștepta deja vizavi de stația Petrom. Ne nimerim în mașina lui Mircea și pornim în caravană spre Cetatea Enisala. Nu zăbovim mult acolo, pentru că e săptămâna Școala Altfel și autocarele curg continuu.

Intrăm cătinel într-un poligon militar și avansăm clătinându-ne în coloană pe un drum de pământ, printre cratere și ținte. Poposim într-un golfuleț fotogenic al lacului Razelm, unde primim de la Mircea un obiectiv de 10,5mm, cu care am tras cu mare entuziasm până la sfârșitul excursiei. Ne continuăm clătineala până pe dealul de deasupra lacului, unde vedem surprinși un pluton de vreo 30 de vehicule militare 4×4, 6×6 și alte prăpădenii, aliniate frumos cu fața la noi. Mircea face instant 90 de grade stânga și ieșim râzând strâmb din poligon.

<- săgeți pentru derulare ->

Cetatea Enisala, cu lacul Babadag pe Fundal Pe macul lacului Razelm, testăm obiectivul de 10,5 fisheye al lui Mircea Scăpați de forțele NATO, ne tragem sufletul în următorul golfuleț

 

Intrăm apoi de-a binelea în Dobrogea profundă, întâlnind fazani, potârnichi, vulpi, codalbi, alte zburătoare, holde de rapiță și grâu. Ajungem lângă fostul Oraș al Florilor, cu vechiul său drum și cu viaductul de cale ferată, apoi ne oprim la mănăstirea Sfântul Casian, de unde ni se deschide spectaculos peisajul.

<- săgeți pentru derulare ->

Lângă fostul Oraș al Florilor

 

Mai facem câțiva kilometri și găsim un loc de înnoptat împărătesc: Cheile Dobrogei. Mircea aranjează mașinile în cerc și punem corturile în interior. Mâncăm din traistă și mă apucă picoteala odată cu înserarea. În cerc socializarea e în toi, așa că-mi trag cortul deoparte și mă pun la somn. Roxana rezistă și urcă în Chei pentru câteva fotografii de noapte.

Dimineața încercăm să prindem răsăritul. Buimaci, ne învârtim prin Chei în timp ce toată lumea doarme. Reușesc să rătăcesc capacul obiectivului împrumutat, apoi să prind apusul Lunii și răsăritul soarelui, în timp ce Roxana fotografiază Cheile.

 

Noapte cu Lună plină în Cheile Dobrogei

 

Mâncăm dejunul, împachetăm cortul și pornim la drum lung, spre Canaraua Fetei, în sudul extrem al Dobrogei. Traversăm holde și sate cu case scunde cât gardul, întâlnim niște vedete tocmai sosite din Africa: prigoriile. Ajungem apoi pe malul Dunării, unde ne luăm și prânzul. Facem apoi un ocol pe la cercurile misterioase de lângă satul Seimeni. Pe la 5 dupămasa ajungem nițel obosiți la Canaraua Fetei, de unde Turul Dobrogei o ia razna, spre încântarea noastră. La Canara nu prea avem ce poza și nu avem deloc loc de corturi. Roxana cântă de bucurie – nu o să înnoptăm printre multele vipere din zonă. Mircea recalculează traseul: ajungem în seara asta la malul mării. Ardelenii din noi țopăie de bucurie!

 

 

A urmat una dintre cele mai frumoase porțiuni ale excursiei – hoinăreala dintre Băneasa și Limanu de-a lungul unui braț secat al Dunării, cu lumina aurie și umbrele lungi ale apusului întinse peste formele sculptate de apă, suprapuse peste verdele crud de primăvară. Sufletul se topește, se transformă în miere și se recristalizează la loc, iar o părticică din el rămâne definitiv acolo.

Ajungem odată cu înserarea în Limanu, unde căutăm zadarnic un loc de cort. Deschid OruxMaps și reușesc să redirecționez caravana în groapa de gunoi. Mircea preia din nou cârma și, cu câr, cu mâr, adăstăm pe plaja din Vama Veche la o sesiune foto de noapte.

 

Prindem răsăritul Lunii în Vama Veche

 

Parcăm apoi mașinile la malul mării în Tuzla. E miezul nopții, vântul bate cu putere și sunt 12 grade. Încercăm să punem cortul pe plajă, însă e plină de scoici ascuțite. Găsim un drumeag pe sub faleză și punem mașinile și corturile pe el, cu fața la mare. Punem apoi capul pe gecile care ne țin loc de pernă și savurăm cel mai odihnitor somn din ultimii ani, în foșnetul valurilor. Dimineața, Roxana fuge să prindă răsăritul, în timp ce eu deschid leneș cortul și fac câteva poze, apoi mă culc la loc. Pe la 8 apare tacticos Claude, care ne urează bună dimineața, apoi arată ”călifari roșii”. Claude locuiește de 15 ani în România și știe cuvinte pe care eu nu le știu. Mai facem câteva poze, mâncăm micul dejun și pornim spre Lacul Razelm. Încercăm un restaurant pescăresc de lângă Lacul Babadag, ”La Tauc”. Servirea e lentă, iar mâncarea mediocră. Mai dăm un tur al câtorva golfuri de pe malul lacului și punem tabăra într-unul din ele.

 

 

Oboseala, vântul și frigul se aliază pentru a-mi scădea moralul; nu pot să dorm de amiază. Mă plimb fără țintă prin tabără și povestesc cu Serhat; cunoaște bine Lacul Razelm și îmi arată unde s-a crăpat gheața în timp ce era la fotografiat. Îmi arată pozele de atunci și mi se pare că a meritat. Îmi spune că după dealul următor e un loc bun pentru fotografiat. Se trezește Roxana, preparăm și înfulecăm niște paste din borcan și pornim agale spre coasta pe care ne-a arătat-o Serhat. E ora apusului; soarele iese ca la comadă dintre nori, iar moralul trece de la minus la plusplus. Țopăi și alerg de colo-colo, în timp ce Roxana face fotografii. Revenim în tabără, unde stăm la povești până la răsăritul Lunii.

 

 

În ultima dimineață mai prindem un răsărit deasupra lacului, apoi strângem pentru ultima dată tabăra. Mircea ne descarcă înapoi în Babadag, aparent neschimbați, însă mult mai încărcați de frumusețe decât la venire. Ne-a făcut cunoștință cu farmecul Dobrogei, discret și unic precum mireasma unei flori sălbatice. Ceea ce noi intuiam intrigați din goana trenului sau a mașinii în drum spre Mare s-a materializat într-o lume aparte – Planeta Dobrogea.