În spatele Aiudului

Am ajuns în săptămâna asta în locul care m-a fermecat acum două anotimpuri – între căsuțele din lemn și paie din căușele de piatră ale Trascăului.

De frica ploilor, am început tura pe vale, prin Cheile Râmețului, dormind la casa de oaspeți a Mănăstirii Râmeț. De dimineață, începem urcarea spre satul Râmeț, pe lângă mănăstire.

Navigăm serpentinele cu parfum puternic de salcâm, până când zărim o potecă ce taie curbele.

Apucăm cărarea și ne regăsim imediat într-o poveste.

 

Ajungem înfometați și osteniți în Râmeț, unde contam pe magazinul din sat pentru aprovizionare. Greșit – magazinul e închis. Stăm jalnici în fața lui, doar, doar s-or ține de orar și or deschide în următoarele zece minute. Fix pix. Noroc că aveam cu noi un pachet de biscuiți și o ciocolată. Mâncăm biscuiții pe un parapet, sub ocheadele curioase ale celor din mașini, apoi luăm apă de la un izvor și mergem înainte.

Scăpăm de drumul principal și ne furișăm pe-o coastă de munte, printre pădurici de mesteceni și căsuțe din lemn acoperite cu paie. Unele-s locuite și au în curte câte un car, câte un porculean, câteva vaci și găini, câte-o grădină cu zarzavat, în timp ce altele zac părăsite.

Mergem bucurându-ne de de locuri și de peisaje. Deodată, după o curbă, zăresc în față satul ăla drag, la care mi-am dorit mult să mă întorc de când am fost pe-aici în toamnă.

Ne lăsăm spre el printr-o pădurice de mesteceni culcați de neaua din aprilie și ajungem în locul ăla fără zgomote – un căuș în palma munților. Trecem pe lângă două case nelocuite, iar la a treia ies doi câini să ne latre. Mergem înainte, până când din casă iese alarmată stăpâna; văzând-o ieșind din casa veche de lemn, mă întreb dacă om vorbi aceeași limbă; nu apuc să-mi răspund, că dulăul simte că are public și sare la mine. Toată lumea țipă, iar stăpâna începe să îi arunce cu frenezie bucăți de pâine. După ce îl săturăm, stăm nițel pe iarbă și povestim cu gazda, iar la plecare îi oferim ciocolata, punând-0 într-o mare încurcătură: ”… no și io, ce să vă dau?”, ”Apăi nimic, că doară ați aruncat juma’ de pâine la câine ca să ne scăpați de el”; ”Apăi da’ și cânele, îi tot al meu!”. O convingem cu greu că e ok așa și plecăm înainte, luând doar bota pe care ne-o oferă ca să ne apărăm de câini.

Ajungem la drum ușor amețiți de foame și de soare. Găsim două mașini parcate, cu muzică și aromă de grătare. Dăm bună ziua și suntem poftiți de îndată la masă. Întâi refuzăm sfioși, apoi cedăm și înfulecăm mici și grătare. Oamenii sunt localnici veniți în vizită la părinți; ne-au văzut din mașini în Râmeț și se miră c-am făcut atâta drum pe jos. Povestim o vreme, apoi salutăm și plecăm mai departe.

Căldura și oboseala ne fac să renunțăm să la ocolulul până la panorama de la stânci. Coborâm printre case, la început lătrați de câini, apoi în tăcere printre sălașe părăsite.

 

 

Ajungem osteniți la mașină și ne cadorisim cu o înghețată de la magazinul mănăstirii, apoi pornim spre casă.

Ajunși, îmi amintesc cât de simplu trăiesc oamenii din locul ăla, apoi mă uit în jur și mă simt bogat. Îmi aduc aminte de vorbele măicuței – ”în simplitatea lor, sunt curați și buni la suflet”. E o comoară acolo, în munții ăia, care se va topi în curând, lăsând locul curat în urma ei, ca și ăstea trei sălașe; o să-ncerc s-o surprind cât timp mai există.