O după-amiază în Vatra Dornei

Am ajuns în parcul din Vatra Dornei cu nepotul, ca să-l învăț să se dea cu bicicleta pe potecuțe. I-a plăcut, dar nu despre asta vroiam să povestesc, ci despre farmecul decrepit al parcului.

La intrare te întâmpină trenulețul, care arată a mâncător de copii.

Urmează un bardezi închis.

Veverițele-simbol sunt tot acolo, atâta că nu mai sunt roșii, ci negre, iar localnicii nu le mai strigă Mariana, ci Costică.

Clădirea fostului cazino e tot în paragină, însă a fost îmbrăcată în pânză care să-i ascundă rușinea. Pânza e la rândul său în paragină, laolaltă cu plasticul ce ține loc de geamuri.

Lângă grătarul învăluit în fum și manele se vinde bere „de casă”. E „cu cafea și fără alcool”, deci pas.

Pe lângă noi trece un bunic cu un nepot, conversând unul în română, celălalt în germană.

Cea mai semeață construcție e turnul cu izvorul cu apă minerală și ceasul. Ceasul e oprit, izvorul e secat.

Potecuțele șerpuitoare din parc sunt ticsite cu cioburi de geam, sticle și borcane. Le mătur și biciclim printre ele, bucurându-ne de imperfecțiunea zilei.

Am crescut cu disfuncționalitățile astea, pentru mine sunt un miniconcediu liniștitor într-un trecut mai puțin pretențios. Dacă nu ești Mariana, e ok să fii Costică.