Zorii din Fundătură

M-am tot gândit cum să descriu cele două ture foto în Fundătura Ponorului. Prima tură s-ar putea rezuma ca „stricat orzul pe gâște”, eu fiind gâștele. În a doua am fost mai bine pregătit, să-i zicem „genunchiul broaștei”. Dar să-ncepem povestea!

Sunt minus opt grade în cort, iar noi tremurăm cu patos. Sute de sucituri și de dârdâieli mai târziu, se îndură zorii să sosească. În lumina cenușie, deschid prelata brumată: pe pajiște, un pluton în straie de camuflaj pregătește ranițe, îndesând trepiede, declanșatoare și lunete. Suntem în tabăra foto a lui Mircea Bezergheanu, în Fundătura Ponorului.

Nu eram deloc pregătiți pentru ce aveam să vedem. Mă rog, eu nu eram deloc pregătit. La un semn, pogorâm cu toții pe noroiul înghețat spre Poarta Raiului. De acolo ni se deschide în față o dolină largă, iar la loc de cinste se înalță semeț Stânca Lupului, cu un mesteacăn singuratic pe vârf. E încă semi întuneric și totul e acoperit de brumă. Stăm o vreme în vârful pantei, fotografiind – ce?

E fain, dar parcă aș mai explora. În față, doi participanți fac exact asta, merg de pe un versant pe altul, intrând în cadrele celorlalți. Eu mă uit la Mircea – stă pe loc și împarte sfaturi concise și țintite. Stau și încerc să înțeleg ce spune.

De sus se aude zăngănit de zale – sosește luptătorul dac invocat de Mircea.

Soarele iese din spatele stâncii, iar valea se luminează treptat.

Continui să percep ca prin vată ce-i în jur – țăcănesc fără chef și îmi doresc să ne plimbăm mai mult. Pe la ora zece, se dă semnalul: la masă și program de voie până deseară! Fac ochii mari și întreb de trei ori: cum?! gata?! Urcăm agale spre Poarta Raiului, unde ne ajunge din urmă un călăreț.

Mâncăm micul dejun și profităm de căldura soarelui ca să ațipim puțin în cort. Spre sfârșitul zilei pornim singuri la plimbare, într-un tur al Fundăturii.

După câteva zile aveam să aflăm de la Mircea că una dintre junincile de mai jos a fost cină pentru urs.


Seara stăm la foc, degustăm un guiaș și ascultăm istorisiri din ture foto.

Mai târziu apare de neunde o sticluță cu „trântici”. Nu înțeleg de ce-i zice așa, abia după câteva guri mă prind – însă e prea târziu!

Mă trântesc în cort și las altora fotografiatul cucuvelistic, oricum n-aveam echipament foto pentru asta. Repetăm rutina cu sucitul și tremuratul până când se aude iar forfota cazonă. Roxana sare în picioare, eu mă întorc pe partea cealaltă. Nu am chef de Fundătură. Dorm bine în cortul încălzit de soare, în timp ce Roxana muncește și culege.


Mâncăm, apoi mă uit rugător la Mircea: coboară-ne în jos! E frumoasă Fundătura, însă îs semidegerat, câinele ne-a mâncat trei sferturi din mâncare și toată hârtia igienică, mă simt bătut și vreau înapoi! Navigăm cu Cici talazurile de piatră care păzesc intrarea în Fundătură. Ca și caiacul pe ape repezi, însă cu două tone de mașinărie. Ajungem la mașina de la capătul asfaltului și nu știm cum să descărcăm mai repede bagajele.

Mulțumim frumos și fugim acasă, unde descărcăm pozele și înlemnim! Îs cu foarte multe clase peste tot ce-am mai făcut noi până atunci, și mai vrem! A urmat în aprilie turul Dobrogei de sud, anunțat de pe o săptămână pe alta: n-aveam cum să lipsim, am plecat din Cluj la 1 noaptea și am fost la 9 dimineața la apel, în Babadag. În mai, am ajuns din nou în Fundătură, de data asta cu ochii mai deschiși. Dar despre asta în partea a doua – Lumina din Fundătură!


Periodic venim cu noi povești, pățanii și sorcovării, iar tu le poți primi direct pe e-mail: