Anotimpurile Vânătărilor

Am ajuns acolo mereu ciuntit – rupt de somn, încovrigat de frig sau topit de căldură – și-am plecat mereu întreg, cu fruntea sus și zâmbetul întipărit pe figură.

Am ajuns întâi în primăvară, cu Roxana și cu un prieten de peste mări și țări. Ne-am udat bocancii în iarba înrouată, vorbind fiecare cu vedeniile noastre, ore în șir, printre fuioare de neguri învăpăiate.

Foto: Roxana
Foto: Roxana
Foto: Roxana

Am ajuns apoi într-o după-amiază toridă de vară, flămând și însetat după o drumeție prin Bedeleu. Rezemat de mașină, ronțăiam pufuleți și sorbeam apă de izvor, până când au început să danseze faldurile de ploaie învăpăiată spre apus. Am înșfăcat aparatul și-am fugit pe pajiște, vorbind cu câinii și cu vacile, pozând aurora de Bedeleu.

Când aud ploaia clănțănind pe acoperișul de tablă al mansardei, îmi zboară adesea gândul la Vânătări. Am revenit acolo și la sfârșitul verii, ca să prind ploaia ridicându-se la cer.

Ne-am făcut curaj să mai ajungem odată, pe ceață și brumă, la sfârșit de toamnă. Am căutat cu Roxana cețurile prin văi, pe cărări de căprioare și pe cursuri de apă.

Foto: Roxana
Foto: Roxana
Foto: Roxana

Urmează iarna cea alb-negru, și ieșirile pe schiuri de tură covoare fermecate.

În spatele Aiudului

Am ajuns în săptămâna asta în locul care m-a fermecat acum două anotimpuri – între căsuțele din lemn și paie din căușele de piatră ale Trascăului.

De frica ploilor, am început tura pe vale, prin Cheile Râmețului, dormind la casa de oaspeți a Mănăstirii Râmeț. De dimineață, începem urcarea spre satul Râmeț, pe lângă mănăstire.

Navigăm serpentinele cu parfum puternic de salcâm, până când zărim o potecă ce taie curbele.

Apucăm cărarea și ne regăsim imediat într-o poveste.

 

Ajungem înfometați și osteniți în Râmeț, unde contam pe magazinul din sat pentru aprovizionare. Greșit – magazinul e închis. Stăm jalnici în fața lui, doar, doar s-or ține de orar și or deschide în următoarele zece minute. Fix pix. Noroc că aveam cu noi un pachet de biscuiți și o ciocolată. Mâncăm biscuiții pe un parapet, sub ocheadele curioase ale celor din mașini, apoi luăm apă de la un izvor și mergem înainte.

Scăpăm de drumul principal și ne furișăm pe-o coastă de munte, printre pădurici de mesteceni și căsuțe din lemn acoperite cu paie. Unele-s locuite și au în curte câte un car, câte un porculean, câteva vaci și găini, câte-o grădină cu zarzavat, în timp ce altele zac părăsite.

Mergem bucurându-ne de de locuri și de peisaje. Deodată, după o curbă, zăresc în față satul ăla drag, la care mi-am dorit mult să mă întorc de când am fost pe-aici în toamnă.

Ne lăsăm spre el printr-o pădurice de mesteceni culcați de neaua din aprilie și ajungem în locul ăla fără zgomote – un căuș în palma munților. Trecem pe lângă două case nelocuite, iar la a treia ies doi câini să ne latre. Mergem înainte, până când din casă iese alarmată stăpâna; văzând-o ieșind din casa veche de lemn, mă întreb dacă om vorbi aceeași limbă; nu apuc să-mi răspund, că dulăul simte că are public și sare la mine. Toată lumea țipă, iar stăpâna începe să îi arunce cu frenezie bucăți de pâine. După ce îl săturăm, stăm nițel pe iarbă și povestim cu gazda, iar la plecare îi oferim ciocolata, punând-0 într-o mare încurcătură: ”… no și io, ce să vă dau?”, ”Apăi nimic, că doară ați aruncat juma’ de pâine la câine ca să ne scăpați de el”; ”Apăi da’ și cânele, îi tot al meu!”. O convingem cu greu că e ok așa și plecăm înainte, luând doar bota pe care ne-o oferă ca să ne apărăm de câini.

Ajungem la drum ușor amețiți de foame și de soare. Găsim două mașini parcate, cu muzică și aromă de grătare. Dăm bună ziua și suntem poftiți de îndată la masă. Întâi refuzăm sfioși, apoi cedăm și înfulecăm mici și grătare. Oamenii sunt localnici veniți în vizită la părinți; ne-au văzut din mașini în Râmeț și se miră c-am făcut atâta drum pe jos. Povestim o vreme, apoi salutăm și plecăm mai departe.

Căldura și oboseala ne fac să renunțăm să la ocolulul până la panorama de la stânci. Coborâm printre case, la început lătrați de câini, apoi în tăcere printre sălașe părăsite.

 

 

Ajungem osteniți la mașină și ne cadorisim cu o înghețată de la magazinul mănăstirii, apoi pornim spre casă.

Ajunși, îmi amintesc cât de simplu trăiesc oamenii din locul ăla, apoi mă uit în jur și mă simt bogat. Îmi aduc aminte de vorbele măicuței – ”în simplitatea lor, sunt curați și buni la suflet”. E o comoară acolo, în munții ăia, care se va topi în curând, lăsând locul curat în urma ei, ca și ăstea trei sălașe; o să-ncerc s-o surprind cât timp mai există.

Printre stele, în Apuseni

Am avut oarece emoții pornind în tura asta, care s-au amplificat pe măsură ce puneam în aplicare planul. Ne-a mânat promisiunea unei dimineți cu centrul galaxiei vizibil spre sud-est, prognoza de cer senin și dorul de fotografiat, pentru că nu mai ieșisem la pozat de câteva luni de zile… Am căutat un loc cu vedere spre sud, fără localități în apropiere; până la urmă cel mai tare ne-a făcut cu ochiul vârful Pietrele Mărunte, un loc cu multe amintiri frumoase și unde mi-am dorit mereu să campez peste noapte.

Am împachetat în grabă lucrurile sâmbătă seara și am pornit-o spre Băișoara; oscilam între a dormi la o pensiune în stațiune sau a dormi la cort, pe vârf. Până la urmă decidem să dormim la cort și începem urcușul; cu doi kilometri sub vârf, drumul devine înzăpezit și trebuie să ne oprim la Șesul Cald; n-are rost să cărăm tot echipamentul de campare prin zăpadă, așa că punem cortul lângă mașină. Știam că în zona asta trăiesc animale sălbatice de toate felurile și aveam emoții, care s-au întețit odată cu realizarea faptului că aveam de făcut plimbarea până pe vârf când îi noaptea mai deasă, pe la 3 jumate. Mă înarmez într-un buzunar cu briceagul, în celălalt buzunar cu un pachet de petarde, apoi văd ușurat că doi dulăi de la pârtia Buscat se hotărăsc să își facă culcușul lângă cort. Roxana e obosită și adoarme imediat, eu mai greu. Pe la 3 mă trezesc și nu mai reușesc să adorm. Ascult mârâituri pe lângă cort, apoi tot felul de zgomote. La 3 jumate o trezesc și pe Roxana, trebuie să ne pornim. Ies ușurel din cort și nu mai văd niciun câine. Atunci cine mârâia lângă cort? Hm.

Tot învârtindu-mă, găsesc unul dintre câini, care se adăpostise de vânt sub cetina unui brad. La cum îl văd, o să ne însoțească până pe vârf, și nu pot să zic că mă supăr. Dacă nu era Roxana, acolo rămâneam, făceam poze din parcare. Pornim. Luna a apus de o oră, iar zăpada înghețată trosnește sub picioare. Câinele ne însoțește, urcăm cătinel și mă uit precaut cu frontala în jur; după ce ieșim din pădure și ne apropiem de vârf, mi se pare de câteva ori că zăresc ochi sclipind printre copaci; apoi văd că sunt doar stelele dintre brazi. Mă simt mai ușurat când ieșim între jnepeni, la loc deschis. Ajugem pe vârf cu jumătate de oră înainte de sosirea zorilor și ne apucăm de fotografiat galaxia.

Zorii sosesc albăstrui, deschizându-ne treptat orizonturile.

Zărim silueta Trascăului, Făgărașului și Pietrei Craiului la sud.

Cheile Turzii și Munții Harghitei spre est.

Mă uit cu jind spre valea Arieșului și Trascău, mi-aș dori să mă pot teleporta acolo pentru răsăritul ăsta.

E ora șapte și ne pornim înapoi spre mașină. Punem cortul la uscat și luăm împreună cu câinele micul dejun format din miez de nucă și mere, înainte de a coborî somnoroși spre Cluj, pentru o duminică leneșă acasă.


Periodic venim cu noi povești, pățanii și sorcovării, iar tu le poți primi direct pe e-mail:


 

Prin inima Trascăului

Am dat târcoale masivului Trascău de când mă știu: în drum spre Arieșeni, în drum spre Scărița-Belioara; în ultimii ani i-am tatonat periferiile – Râmeț, Rimetea, Bedeleu.

Anul ăsta am avut norocul să cad pe umăr și să îl semi-desprind de claviculă, ceea ce mi-a deschis vaste oportunități ca timp liber petrecut în casă. În 30 octombrie s-a împlinit termenul de refacere și pentru aceeași zi trupa de la Plan-B Cycling Club a dat strigare pentru o tură amicală în Trascău. Ne coechipierim o flotă întreagă de mașini din Cluj și, în 30, pornim cu noaptea-n cap spre Aiud. Ajunși acolo, parcăm cu greu între cele câteva zeci de mașini cu suporți de biciclete ce ocupau centrul Aiudului. Ne echipăm și pornim veseli, urcând prin clisa dealurilor de lângă oraș. Pauzele de regrupare durează mult, suntem peste 50 de oameni. Până la urmă grupul se fragmentează natural în două plutoane – ăla sprinten din față și ăla leneș de la urmă. Avem o reputație de apărat, așa că rămânem mult în urmă, mâncăm, admirăm peisaje, facem poze, povestim și ne prostim… biciclism bon-viveur, la care ne pricepem foarte bine!

muntii-trascaului-01883

Tot râzând și glumind, ajung să-mi dau seama că nu mă simt prea bine – urcăm de vreo 20 de kilometri și mă cam resimt. Mâncăm ceva, urcăm din nou; mi se taie conversația, noroc că restul grupului face o pauză mai lungă pe un delușor, la soare. Mă întind și eu, mănânc ultimul sendvici, îmi pun bidonul de apă sub cap și moțăi 10 minute, după care mă ridic alt om. Pedalez din nou cu poftă, fără să știu ce mă așteaptă.

Un umăr de deal ne basculează într-o altă realitate. Pământul unduit adăpostește căsuțe din lemn, un car se ițește dintr-un șopron, o clopotniță exclamă, mestecenii ard ca făcliile. Suntem într-un căuș, toate zgomotele dispar și ne auzim sângele zvâcnind în tâmple. Exclamăm, neputincioși în fața armoniei, apoi ne lăsăm, pe rând, copleșiți. Mă sufoc și mă agăț de aparatul foto și de bicicletă ca de rămășițele unei realități trecute. Firul invizibil al turei ne trage înainte și ne împotrivim cât putem. Lăsăm în stânga așezarea; în valea din dreapta, o rază de soare despică norii și se înfige ca o sabie în clopotnița unei biserici. Vorbesc fără să mă ascult și încerc fără succes să fac poze cu telefonul.

muntii-trascaului-140447

muntii-trascaului-140633

muntii-trascaului-140608

muntii-trascaului-140637

muntii-trascaului-143426

Firul ne trage mai departe, spre prietenii care ne așteaptă. Pe măsură ce avansăm, ieșim ca dintr-o apă adâncă, înapoi la realitate, cu zgomote, mașini, mirosuri. Începem iar glumițele, iar Marin ne ia de o aripă și ne trage după el peste un gard, pe o cărare, până pe o stâncă suspendată deasupra văii Râmețului, unde zăbovim îndelung.

muntii-trascaului-144637

muntii-trascaului-144802

După oprirea obligatorie la birtul local, coborâm mult timp printre copaci arămii, făcând slalom printre printre stropi de soare, fulgi de ninsoare, picături de ploaie și curcubee.

muntii-trascaului-154802

muntii-trascaului-161445

muntii-trascaului-163612

Încheiem tura zâmbitori și copleșiți de atâtea bucurii. Am revenit a doua zi, cu mașina și cu un aparat foto. Păcat că i s-a terminat bateria după primul cadru, ăsta.

muntii-trascaului-0547

Așa că… va urma!

Crâmpeie de Apuseni – Bedeleu

Roxana mormăie în dreapta, parcă pe alt fus orar, în altă țară. E întuneric și vâjâim prin satele adormite spre pintenii de piatră ai Bedeleului.

Prima dată am ajuns acolo cu Puiu, total inadecvat echipați – cu biciclete. Am încercat să ne sinucidem urmând pe creastă un traseu desenat pe hartă, peste colți de stâncă. Am ajuns atunci târziu, pe seară la Dumești, și nu m-aș mai fi dat dus.

Un an și patru ture foto în tufișuri mai târziu, am adăstat din nou acolo, de data asta cu aparatele foto, la răsărit.

bedeleu-3486

bedeleu-3512

bedeleu-3553

bedeleu-3557

bedeleu-3587

bedeleu-3599

bedeleu-3609

bedeleu-3616

bedeleu-3642

bedeleu-3648

bedeleu-3649

bedeleu-3663

bedeleu-3727

bedeleu-3734

bedeleu-3754

A fost tura „de adio” a credinciosului D5100, cu obiectivul său de kit 18-55. Ne-am înțeles grozav, e timpul să încercăm și altceva.