Prin inima Trascăului
Am dat târcoale masivului Trascău de când mă știu: în drum spre Arieșeni, în drum spre Scărița-Belioara; în ultimii ani i-am tatonat periferiile – Râmeț, Rimetea, Bedeleu.
Anul ăsta am avut norocul să cad pe umăr și să îl semi-desprind de claviculă, ceea ce mi-a deschis vaste oportunități ca timp liber petrecut în casă. În 30 octombrie s-a împlinit termenul de refacere și pentru aceeași zi trupa de la Plan-B Cycling Club a dat strigare pentru o tură amicală în Trascău. Ne coechipierim o flotă întreagă de mașini din Cluj și, în 30, pornim cu noaptea-n cap spre Aiud. Ajunși acolo, parcăm cu greu între cele câteva zeci de mașini cu suporți de biciclete ce ocupau centrul Aiudului. Ne echipăm și pornim veseli, urcând prin clisa dealurilor de lângă oraș. Pauzele de regrupare durează mult, suntem peste 50 de oameni. Până la urmă grupul se fragmentează natural în două plutoane – ăla sprinten din față și ăla leneș de la urmă. Avem o reputație de apărat, așa că rămânem mult în urmă, mâncăm, admirăm peisaje, facem poze, povestim și ne prostim… biciclism bon-viveur, la care ne pricepem foarte bine!
Tot râzând și glumind, ajung să-mi dau seama că nu mă simt prea bine – urcăm de vreo 20 de kilometri și mă cam resimt. Mâncăm ceva, urcăm din nou; mi se taie conversația, noroc că restul grupului face o pauză mai lungă pe un delușor, la soare. Mă întind și eu, mănânc ultimul sendvici, îmi pun bidonul de apă sub cap și moțăi 10 minute, după care mă ridic alt om. Pedalez din nou cu poftă, fără să știu ce mă așteaptă.
Un umăr de deal ne basculează într-o altă realitate. Pământul unduit adăpostește căsuțe din lemn, un car se ițește dintr-un șopron, o clopotniță exclamă, mestecenii ard ca făcliile. Suntem într-un căuș, toate zgomotele dispar și ne auzim sângele zvâcnind în tâmple. Exclamăm, neputincioși în fața armoniei, apoi ne lăsăm, pe rând, copleșiți. Mă sufoc și mă agăț de aparatul foto și de bicicletă ca de rămășițele unei realități trecute. Firul invizibil al turei ne trage înainte și ne împotrivim cât putem. Lăsăm în stânga așezarea; în valea din dreapta, o rază de soare despică norii și se înfige ca o sabie în clopotnița unei biserici. Vorbesc fără să mă ascult și încerc fără succes să fac poze cu telefonul.
Firul ne trage mai departe, spre prietenii care ne așteaptă. Pe măsură ce avansăm, ieșim ca dintr-o apă adâncă, înapoi la realitate, cu zgomote, mașini, mirosuri. Începem iar glumițele, iar Marin ne ia de o aripă și ne trage după el peste un gard, pe o cărare, până pe o stâncă suspendată deasupra văii Râmețului, unde zăbovim îndelung.
După oprirea obligatorie la birtul local, coborâm mult timp printre copaci arămii, făcând slalom printre printre stropi de soare, fulgi de ninsoare, picături de ploaie și curcubee.
Încheiem tura zâmbitori și copleșiți de atâtea bucurii. Am revenit a doua zi, cu mașina și cu un aparat foto. Păcat că i s-a terminat bateria după primul cadru, ăsta.
Așa că… va urma!
