Ultima zi în care am schiat bine

… a fost 14 ianuarie 2018. Tocmai sosisem în Austria și cârcoteam că nu mai stăm la patru stele ca în săptămâna dinainte, în Italia; am stat la un fel de patru stele o dată în viață și m-am obișnuit instantaneu. Cârcoteala a durat până când am descoperit că din balcon se vede traseul de coborâre Streif, la care m-am zgâit îndelung, ca un grec din antichitate spre Olimp, restul serilor și dimineților petrecute în micuța pensiune.

Duminică aflu întâmplător că are loc un concurs FIS de slalom uriaș chiar în Kirchberg, așa că iau aparatul foto și mă pornesc încolo. Ajung din greșeală cu o oră mai devreme – după ora României; tocmai se terminase prima manșă și sportivii erau în parcare, pe lângă mașini. Mă învârt nedumerit vreo jumătate de oră, apoi mă prind ca ardeleanu’; iau o listă de start și urc spre mijlocul traseului, unde mi se părea că-i mai interesant de pozat.

Mă pun lângă traseu și aștept. Se anunță că a pornit deschizătorul de traseu; aștept cu aparatul la ochi, apoi aud bufnituri puternice, ca la un accident de mașina. Las aparatul și mă uit speriat – era schiorul, care trecuse neomenesc de repede, lovind cu corpul porțile la 40km/h, răzuind cu canturile gheața… până am ridicat aparatul la ochi, trecuse de mult! Nici la al doilea deschizător n-am reușit mai mult de un cadru. Ăsta nu era schi, nu semăna cu nimic din ce văzusem până acum…

Cu covorul magic prin Munții Rodnei

Am fost virusați: o săptămână am avut autonomie 15 metri în jurul patului și o senzație intensă de mahmureală combinată cu ciumă. Încă o săptămână am fost convalescenți, după aia am avut de lucru. Apoi Roxana a văzut în calendar că-i 18 februarie și a intrat în panică. M-a scos cu forța din depresia în care mă afundasem și m-a pus să aleg între Bâlea, Borșa, Ciucaș sau Șanț. După vreo 3 zile de ezitări, am ales Șanț.

Ajungem sâmbătă seara la hotelul din Valea Blaznei, unde serviciile merg din rău în mai rău. Ca în faza aia la care te întrebi „ce poate să meargă prost” și afli că… multe! În sfârșit, ne trezim cu greu după 4 ore de somn între urletele chefliilor de sub noi, luăm un mic dejun simbolic, pregătim sendviciuri și ieșim obosiți în parcare. Luăm schiurile de pe mașină și pornim. Din momentul în care am pus vârful clăparului în zăpadă, totul începe să meargă bine. Asudăm și gâfâim ca doi sedentari, dar pe măsură ce urcăm lăsăm în urmă forfota hotelului, iar din spatele brazilor încep să răsară priveliști și piscuri.

Adriana și Antoniu, cu care ne-am întâlnit seara la restaurant, cunosc bine zona și ne-au pus în temă cu traseul. Până la urmă ei au pornit pietonal cu o oră înaintea noastră, așa că ne-am ținut după urmele lor până spre vârful Cobășel. E mult mai multă zăpadă decât speram, pe alocuri ajungea la 50-70 de centimetri.

Fotografie de la Antoniu, cu care ne-am intersectat fix la locul de luat prânzul

Pentru că norii coborâseră la nivelul vârfului – și eram obosiți și nu mai aveam timp – nu am mai urcat până pe vârf, ci ne-am dat drumul pe o variantă de coborâre găsită ochiometric și cu Google. Bună sculă smartphone-ul ăsta la munte! La început, zăpada e bocnă combinată cu tablă și îmi fug schiurile în toate părțile. Apoi avem parte de schi de primăvară până la hotel.

Apar inevitabil zâmbetele și chiuielile. Ne mai stricăm un pic cheful cu un grătar gumos la hotel, apoi pornim prin ploaia măruntă spre Cluj.

Suntem răsfățați cu munții ăștia la trei ore de casă. Au imens de oferit, atât picioristic cât și schioristic, de oriunde-i apuci! Și covorașele astea magice numite schiuri de tură îs cea mai bună investiție.

Matterhorn!

E ora 7 dimineața și mă învârt amețit prin bucătăria bătrânească din Saint Vincent, călcând strâmb în șosete pe gresia rece. Trântesc mâncăruri între felii de pâine, înfulec micul dejun, înșfac un bagaj și urc spre mașina parcată la 5 minute mai sus pe stradă. Afară începe o zi rece și senină, cu creste dantelate înmuiate chicios în purpuriul răsăritului pe fundalul cerului oțeliu. Cobor mașina în fața cazării, aruncăm bagajele în ea, lăsăm cheia în poștă și urcăm cu trei străzi mai sus, unde Costin ne așteaptă cu bagajele pe trotuar. Băgăm pe GPS adresa: Breuil-Cervinia: 42 de minute. Ieșim la drumul mare, depășim o coloană de trei autocare leneșe, apoi ne apucăm de croșetat serpentine și tuneluri. După Breuil, valea se deschide; vedem în față un pisc semeț. O fi Matterhornul? Ce altceva?!

În Cervinia căutăm derutați instalațiile; las niște localnici mai hotărâți în față, care ne ghidează rapid până în parcarea gratuită de la baza gondolei.

Cotizăm câte 58 de euro și primim câte un ski pass pe o zi, cu Elveția inclusă. Alergăm spre gondolele albe. Urcarea durează mult, iar în pauzele de conversație încep să mă simt tot mai timorat; urcăm spre 4000 de metri și mă simt ca o gâză, vulnerabil și scos din elementul meu.

Ajunși în creastă, ne lăsăm fericiți la vale spre Elveția. Pârtiile roșii sunt late și domoale, punem vârfurile spre vale ca să nu dăm din bețe și admirăm peisajul în continuă schimbare. Ajungem la o telecabină mare, care ne urcă rapid la 3800 de metri. Ieșim amețiți de altitudine într-un tunel săpat în stâncă, prin care tropăim cam 5 minute, până când dăm o săgeată spre terasa panoramică. Urmăm săgeata, dăm de un lift. Luăm liftul, urcăm cam 1 minut și ieșim la viscol, pe o muchie cu trepte și balustrade metalice care ne conduc la o terasă de observație aflată la 3883m. Mai sus n-am urcat decât cu avionul.

Privim cu nesaț în jur. În dreapta, un vârf cocoșat sub zeci de metri de gheață și zăpadă. În stânga, o mare de vârfuri deasupra căreia se ridică semeț Mont Blanc-ul. Eram la aproape 4000 de metri și ne uitam în sus la el. Pare inaccesibil chiar și de la zeci de kilometri distanță.

Coborâm la loc în tunel și ieșim la lumina zilei; ne punem schiurile și coborâm dintr-una 2000 de metri verticali, până spre Zermatt. Urcăm cu altă gondolă până la 2000 de metri, unde ne dăm jos lângă un peron de tren. Apare și trenul, iar Costin exclamă entuziasmat și o ia la fugă spre el. Urcăm zgomotoși, în privirile mirate ale bătrâneilor din vagoane. Trenul se pune în mișcare, țăcănind ușor pe cremalieră. Urcăm vreo 15 minute, suficient timp să ne crucim și să facem poze cu Matterhorn-ul. Ajungem la gara terminus, la 3000 de metri.

Coborâm la mama tuturor peisajelor montane. Facem poze, respirăm, ne ciupim ca să ne trezim din visul ăsta. Nu e vis, astăzi noi suntem ăia cei mai răsfățați de pe planeta asta. Iar la vale!

Suntem deja la trei domenii distanță de Italia, și e doar 12 jumate. Mai avem timp de câteva coborâri.

Începem apoi întoarcerea spre Italia, având Matterhorn-ul în colimator. Adunăm zeci de kilometri de coborâre, admirând cu nesaț paradisul din jur.

Undeva spre ora 3 ajungem din nou în șaua dintre Elveția și Italia. Apucăm încă o coborâre și o urcare din Cervinia, apoi ne așezăm la o terasă cu vedere spre Matterhorn.

Uităm să returnăm cartelele de o zi, care valorează câte 5 euro fiecare. Ne dăm seama abia seara, la cazarea din Gressoney. Petrec restul ieșirii în Italia plângând după Cervinia, chinuindu-mă să schiez pe cele câteva pârtii din Monterossa, oftând după pulvărașul din Austria și peisajele neasemuite ale Cerviniei.