Ultima zi în care am schiat bine
… a fost 14 ianuarie 2018. Tocmai sosisem în Austria și cârcoteam că nu mai stăm la patru stele ca în săptămâna dinainte, în Italia; am stat la un fel de patru stele o dată în viață și m-am obișnuit instantaneu. Cârcoteala a durat până când am descoperit că din balcon se vede traseul de coborâre Streif, la care m-am zgâit îndelung, ca un grec din antichitate spre Olimp, restul serilor și dimineților petrecute în micuța pensiune.
Duminică aflu întâmplător că are loc un concurs FIS de slalom uriaș chiar în Kirchberg, așa că iau aparatul foto și mă pornesc încolo. Ajung din greșeală cu o oră mai devreme – după ora României; tocmai se terminase prima manșă și sportivii erau în parcare, pe lângă mașini. Mă învârt nedumerit vreo jumătate de oră, apoi mă prind ca ardeleanu’; iau o listă de start și urc spre mijlocul traseului, unde mi se părea că-i mai interesant de pozat.
Mă pun lângă traseu și aștept. Se anunță că a pornit deschizătorul de traseu; aștept cu aparatul la ochi, apoi aud bufnituri puternice, ca la un accident de mașina. Las aparatul și mă uit speriat – era schiorul, care trecuse neomenesc de repede, lovind cu corpul porțile la 40km/h, răzuind cu canturile gheața… până am ridicat aparatul la ochi, trecuse de mult! Nici la al doilea deschizător n-am reușit mai mult de un cadru. Ăsta nu era schi, nu semăna cu nimic din ce văzusem până acum…
