Ruine transilvane
De vreo două săptămâni eram depresiv; într-o încercare de a mă smulge din înțelenirea asta, îmi vine ideea să mă urc pe-un deal la răsărit, undeva prin podișul Târnavelor, deasupra unui sat, cu o biserică săsească fortificată. Ceață pe vale, lumină caldă, tot tacâmul. Iau Google Maps și pun câteva steluțe pe hartă, îmi fac bagajul și mă uit la ceas: e două dimineața. Deci pică pozele de la răsărit, n-am cum să și dorm, să și ajung la pozat. Mă trezesc pe la 8 și pornesc spre Turda, apoi spre Teiuș; în Războieni, văd un indicator de Ocna Mureș 4 km. Mă intrigă și pornesc încolo. Periferiile mă întâmpină cu locuințe părăginite și magazine abandonate. Mina mă întâmpină cu povestea unei surpări catastrofale de prin anii ’90, cand au murit oameni și s-a format un lac. Caut lacul, însă localnicii nu-s prea încântați să vorbească despre asta.
Văd deasupra orașului un palat în ruine și pornesc încolo. Rătăcesc printre blocuri adormite din anii ’50, apoi găsesc curtea palatului și sar gardul. Palatul a aparținut mai multor familii nobiliare – construit prin 1860 de Bannfy, apoi preluat de Teleky, până când în anii ’50 a fost naționalizat și s-au făcut locuințe social(ist)e în el. Acum e în paragină. Mereu mi-am dorit să am un palat din ăsta la dispoziție și mă plimb prin el în tihnă.
Ajuns iar la mașină, nu-mi vine să mai ies la drumul mare; rămân între sătucuri, strecurându-mă printre dealuri acoperite cu lanuri de porumb și turme de oi.
Ajung la câteva biserici vechi, însă proaspăt restaurate. Trec mai departe, prin sătuce uitate, până când îmi atrage atenția o altă ruină.
Continui spre sud, prin gropile unui drum de pământ.
Ies iar la asfalt și ezit: spre Târnăveni, sau spre Jidvei? Aleg Târnăveni, că-i mai aproape; cumpăr niște mere extraordinare, o pâine de casă și colind apoi prin centru. Mă simt destul de acasă, seamănă cu Clujul; îmi cumpăr niște sărățele ”hand made” pe un aragaz lung de 5 metri, cu vreo 10 arzătoare.
Nu știu ce să fac mai departe. Urc deasupra Târnavelor, unde busola interioară chiar o ia razna. Mă învârt pe loc o oră, apoi pornesc nehotărât spre E60; pe drum fac ocoluri și poze aiurea, nefocalizate.
Ajung la concluzia că tot acasă îi mai bine – vorba unui prieten, ”mi-a trecut haiducia”. Ajung la Iernut, unde intru în fluviul de oțel care curge roșu în noapte pe E60 spre Cluj.
