Pe Prutaš

”Mai stăm o noapte aici?”. După opt zile planificate de la o oră la alta prin Muntenegru, ne-ar plăcea să știm măcar într-o dimineață unde ne odihnim la noapte… așa că plătim cazarea și îi cerem gazdei parola de Internet. Mă uit la prognoză, anunță vreme însorită; mă uit la hartă, îmi arată un loc de campare la poalele Prutašului. Încep să nu mai vreau la pensiune, iar Roxana e pe aceeași lungime de undă. Renunțăm la cazare, cumpărăm din Žablak burek și baklavale pentru două zile, apoi urcăm cu mașina spre două mii de metri.

Găsim locul de campare, ticsit de două sute de oi, la pachet cu o viperă fonfănită. Încurcați, ne învârtim și găsim un indicator spre alt loc de campare, după vârful Prutaš. Refacem bagajul la marginea drumului, încărcând în rucsaci cortul, mâncarea și berea. E miezul zilei și urcăm cu soarele în creștet printre stânci, lapiezuri și doline.

În șaua Škrčko, ni se dezvăluie un circ glaciar și peretele lui Bobotov Kuk, cel mai înalt vârf din Durmitor.

Am uitat cum e să te echilibrezi cu 15 kilograme în spate și mă împleticesc pe porțiunile înguste.

Pe vârful Prutaš, ni se deschid complet orizonturile. Zăbovim îndelung, întinși pe iarbă, și ne încolțește gândul de-a dormi sus pe munte.

Gândindu-ne și răzgândindu-ne, coborâm puțin ca să vedem lacurile; ne convingem rapid că nu vrem să coborâm până la ele, găsim un locșor potrivit pentru cort și întindem tabăra. Renunțând la lacuri, am renunțat și la apă. Pun la topit zăpadă, însă butelia se termină după zece minute și mă aleg cu un lichid maroniu și călduț, prin care plutesc insecte cu multe picioare. Mă consult din priviri cu Roxana, care îmi întinde un pliculeț de ceai de caise.

În timp ce se infuzează ceaiul, savurăm berea, cu priveliștile în față. E liniște și suntem singurei, avem Prutašul doar pentru noi. Mâncăm burek cu roșii, iar la înserare urcăm înapoi în șa, printre căprițe.

Îi las aparatul Roxanei și mă întind în șa ca-ntr-un șezlong, pregătit pentru visare.

În dreapta mea înflorește Apusul și mă las să plutesc printre culorile sale, până când Roxana mă smulge din reverie cu un strigăt. Îmi arată, tulburată, zarea din stânga, în care se înalță Luna plină.

Aștrii zăbovesc pentru câteva minute în cumpănă perfectă, de-a stânga și de-a dreapta șeii. Momentul se amprentează fizic în alcătuirea noastră, agonizant de frumos.

Lucrurile își urmează apoi firesc cursul, Luna pictând cu tușe de albastru cerul și munții, în timp ce coborâm agale spre cort.

Dorm puțin, între rafalele de vânt care scutură prelata. Ieșim la răsărit, apoi ciugulim micul dejun și strângem tabăra.

Pe coborâre, întâlnim drumeți matinali care urcă spre Prutas. Nedormit, sorbind din ceaiul cu insecte, îi salut voios, cu o sclipire în ochi care le spune – „mergeți, să vedeți ce minunății vă așteaptă”! Noi am avut Prutasul doar pentru noi o zi și-o noapte, și ne-a rămas în suflet pentru restul vieții.

 

Periodic venim cu noi povești, pățanii și sorcovării, iar tu le poți primi direct pe e-mail:

 

Primăvara din Fundătură

E vremea aia din an în care gâzele mișună, pădurea foșnește verde, iar soarele te îndeamnă la lenevit. Așa am și făcut. M-am întins pe iarba primăvăroasă și m-am cufundat în liniștea locului, inspirând culorile florilor de câmp, gustând adierea și întrezărind căldura prin pleoapele închise. Ridic capul și mă uit în jur. Simt viața curgând primordial în jurul meu, în armonie netulburată, și vibrația locului reverberând din pântece până în creștet. Mda, m-am deșteptat!

Suntem mulți în Fundătura Ponorului, că e un atelier foto gratuit anunțat de Mircea Bezergheanu. Noi am ajuns in weekendul fără ploaie. Roxana a urcat cumva miraculos cu Golful peste colții de stâncă ai drumului accidentat, evitând orice frecuș în afară de ăla cu tufele de pe margini. Punem cortul și coborâm să-l salutăm pe Mircea, care ne invită să stăm la el, însă cum avem deja cortul montat îi cerem doar împrumut niște izoliruri. Primim două salteluțe, care mă ajută să descopăr că somnul la cort poate fi și confortabil.

După o noapte punctată de sosiri târzii și montat de corturi în jur, ne trezim la o dimineață cețoasă.

Ne învârtim între Poarta Raiului și Piatra Lupului, fotografiind răsăritul din Fundătura Ponorului.

În pauza ritualică dintre răsărit și asfințit, ne hotărâm să colindăm picioristic împrejurimile proaspăt ieșite din hibernarea în care le lăsasem în sfârșitul friguros de toamnă.

Terminăm tura osteniți, însetați și bătuți de soare în bătătura lui Mircea, care tocmai termină de asamblat un sistem electric cu celule fotovoltaice pentru nana Armina. A strâns de-un timp donații, din care a cumpărat sisteme pentru oamenii din Fundătură; ne îhămăm cu Marius și cu Aurelian la câte-o cutie, câte-un panou și îl transportăm până în casa nanei. Mircea rămâne să-l instaleze, în timp ce nana nu ratează ocazia și ne pune la treabă prin curte. Mutăm un țarc pentru oi, să aibă iarbă proaspătă. Cumpărăm brânză și urdă făcută de Armina. Mircea a terminat de montat sistemul și îl pune în funcțiune.

Zăbovim apoi la taclale în prispă până pe la 11 seara, când aflăm că avem o galaxie deasupra Fundăturii. Descoperim că am uitat trepiedul acasă și împrumutăm de la Mircea un scăunaș pescăresc cu trei picioare; stăm culcați pe lângă el și încercăm să orientăm obiectivul – împrumutat tot de la Mircea – în direcția generală a subiectului.

Mda, tocmai am setat un nou standard…

Ne culcăm odată cu cucuvelele și ne trezim odată cu găinile. Roxana se resimte după ziua de ieri, așa că rămâne la cort. Eu cobor adormit spre Poarta Raiului, unde găsesc zorii fără ceață.

Urc înapoi la cort și strângem tabăra. Coborâm ca să-i mulțumim lui Mircea înainte de plecare, însă e plecat de-acasă. Lăsăm salteluțele de camping împrumutate și urcăm dealul, unde e forfotă mare, urcă toată lumea spre mașini. În drum spre asfalt, tăiem o anvelopă și Roxana află de pe Internet că are un debut de insolație. Mergem cătinel cu 80 la oră, cu roata de rezervă mică. La Sebeș, ieșim de pe o autostradă și intrăm pe alta, pavată cu maci.

Mircea a mai rămas o săptămână în Fundătură, pe ploi torențiale și pe inundații, făcând ce știe el mai bine. Și ce ne-a învățat și pe noi. Să vibrezi pe frecvența unui loc, să-ți cânte ființa împreună cu el… aici a fost începutul. Continuarea, o scriem cu fiecare ieșire!


Periodic venim cu noi povești, pățanii și sorcovării, iar tu le poți primi direct pe e-mail:


 

Dobrogea Ascunsă (1)

Te uiți în jur și vezi iarbă arsă de soare, mărăcini și praf; însă parfumul ăla aparte te cheamă să descoperi ce-i după următoarea coamă, pe următoarea luncă și în următorul sat. Așa am ajuns să străbat din nou țara în căutarea Dobrogei Ascunse, la apelul lui Mircea Bezergheanu.

După 10 ore cu microbuzul și o noapte scurtă un hotel ieftin, apuc să-mi fac cumpărăturile din centrul Galațiului și să înfulec micul dejun înainte de a mă întâlni cu Mircea și cu Cici.

20160908_104831

Apucăm cătinel către bacul de la Brăila, apoi culegem câteva cumpărături din Măcin, și ezităm. E greu de ales o destinație, cu Dobrogea așternută în fața noastră. Începem încetișor, cu o lăcușor ascuns într-o carieră. Povestea-i faină, au săpat după piatră până au găurit un acvifer. Acolo au rămas utilajele, lacul s-a umplut rapid.

Mircea adulmecă, tatonează și apoi cotește spre malul Dunării. Găsim un păstor cu fața tăbăcită de soare, prilej de inaugurat ”borcănașul cu magie” – obiectivul Nikon 105/f 1,4. Pozele curg firesc și rar, între două vorbe, iar rezultatele sunt spectaculoase.

De la Dunăre urcăm pe-o vale seacă și stearpă în ochii mei, înțesată de viață pentru un avizat: fructele arbustului ăsta țepos sunt bune de mâncat; acolo e o vizuină de vulpe; mai încolo sunt iepuri; uite colo-sus o acvilă. Ajungem la șosea, unde oprim să luăm niste struguri de la o fermă; lângă noi se prepară într-un cazan mare magiun de prune cu nuci; după ce gust strugurii, înțeleg de ce tot vinul dobrogean e foarte dulce. Oprim apoi în piața din Greci să luăm telemea și roșii, care alături de struguri au reprezentat dieta noastră în restul turei. Mâncarea din supermarket a rămas neatinsă.

Mircea mă întreabă dacă vreau să mergem spre Copac. Copacul lui Mircea, un reper fotografic pe harta țării. Îmi lucesc instant ochii și pornim încolo. Povestim cu câțiva copii, cu câțiva ciobani, apoi întindem masa la umbra pădurii de stejari. Ghiftuit cu telemea și struguri, urc cu greu în creastă, la apus.

dsc_0965

dsc_1023

dsc_1030

Seara se întinde pe vale și pun cortul sub copac. Încerc câteva cadre, însă mi-e tot mai clar că n-are rost – îmi plac prea mult cadrele lui Mircea cu Copacul.

dsc_1078

dsc_1080

dsc_1086

Mă culc devreme. La un moment dat, deschid ochii și văd lumina cenușie a zorilor strecurându-se prin pânza cortului. Deschid alene prelata și mă trezesc instantaneu – sunt sub Copac! Stau nițel să îmi revin, apoi aud păstorii și turmele. Schimb rapid bateria aparatului, înșfac trepiedul și mai că alerg spre fântână. Încetinesc ca să nu sperii nici oile, nici ciobanul, care îmi aruncă priviri suspicioase. Intru în vorbă, fac o glumiță, nu o pricepe, dar ne împrietenim. Așez trepiedul pe rădăcinile unui stejar bătrân și încep să declanșez.

dsc_1119

Din a zecea încercare îmi iese.

dsc_1136

Traversez iar valea și urc la Pietrele Mariei, unde încercă să fotografiez un răsărit care nu se arată. Renunț și cobor la mașină, unde Mircea s-a trezit. Zăbovim nițel la fântână, unde se perindă ciobanii cu oile la adăpat. Unii îl cunosc pe Mircea și deapănă povești. Unele dintre ele mă înfioară, cum e cea despre frații machidoni care erau spaima oierilor, furând câte o turmă întreagă, până când unul dintre ei a fost împușcat de un oier. Strângem tabăra și pornim mai departe, fără o țintă precisă.

dsc_1206

dsc_1243

În partea a 2-a: continuăm spre Culmea Pricopanului, apoi spre Dunăre, lacul Razelm și încheiem printre stele, pe Pricopan.