Dobrogea Ascunsă (1)
Te uiți în jur și vezi iarbă arsă de soare, mărăcini și praf; însă parfumul ăla aparte te cheamă să descoperi ce-i după următoarea coamă, pe următoarea luncă și în următorul sat. Așa am ajuns să străbat din nou țara în căutarea Dobrogei Ascunse, la apelul lui Mircea Bezergheanu.
După 10 ore cu microbuzul și o noapte scurtă un hotel ieftin, apuc să-mi fac cumpărăturile din centrul Galațiului și să înfulec micul dejun înainte de a mă întâlni cu Mircea și cu Cici.
Apucăm cătinel către bacul de la Brăila, apoi culegem câteva cumpărături din Măcin, și ezităm. E greu de ales o destinație, cu Dobrogea așternută în fața noastră. Începem încetișor, cu o lăcușor ascuns într-o carieră. Povestea-i faină, au săpat după piatră până au găurit un acvifer. Acolo au rămas utilajele, lacul s-a umplut rapid.
Mircea adulmecă, tatonează și apoi cotește spre malul Dunării. Găsim un păstor cu fața tăbăcită de soare, prilej de inaugurat ”borcănașul cu magie” – obiectivul Nikon 105/f 1,4. Pozele curg firesc și rar, între două vorbe, iar rezultatele sunt spectaculoase.
De la Dunăre urcăm pe-o vale seacă și stearpă în ochii mei, înțesată de viață pentru un avizat: fructele arbustului ăsta țepos sunt bune de mâncat; acolo e o vizuină de vulpe; mai încolo sunt iepuri; uite colo-sus o acvilă. Ajungem la șosea, unde oprim să luăm niste struguri de la o fermă; lângă noi se prepară într-un cazan mare magiun de prune cu nuci; după ce gust strugurii, înțeleg de ce tot vinul dobrogean e foarte dulce. Oprim apoi în piața din Greci să luăm telemea și roșii, care alături de struguri au reprezentat dieta noastră în restul turei. Mâncarea din supermarket a rămas neatinsă.
Mircea mă întreabă dacă vreau să mergem spre Copac. Copacul lui Mircea, un reper fotografic pe harta țării. Îmi lucesc instant ochii și pornim încolo. Povestim cu câțiva copii, cu câțiva ciobani, apoi întindem masa la umbra pădurii de stejari. Ghiftuit cu telemea și struguri, urc cu greu în creastă, la apus.
Seara se întinde pe vale și pun cortul sub copac. Încerc câteva cadre, însă mi-e tot mai clar că n-are rost – îmi plac prea mult cadrele lui Mircea cu Copacul.
Mă culc devreme. La un moment dat, deschid ochii și văd lumina cenușie a zorilor strecurându-se prin pânza cortului. Deschid alene prelata și mă trezesc instantaneu – sunt sub Copac! Stau nițel să îmi revin, apoi aud păstorii și turmele. Schimb rapid bateria aparatului, înșfac trepiedul și mai că alerg spre fântână. Încetinesc ca să nu sperii nici oile, nici ciobanul, care îmi aruncă priviri suspicioase. Intru în vorbă, fac o glumiță, nu o pricepe, dar ne împrietenim. Așez trepiedul pe rădăcinile unui stejar bătrân și încep să declanșez.
Din a zecea încercare îmi iese.
Traversez iar valea și urc la Pietrele Mariei, unde încercă să fotografiez un răsărit care nu se arată. Renunț și cobor la mașină, unde Mircea s-a trezit. Zăbovim nițel la fântână, unde se perindă ciobanii cu oile la adăpat. Unii îl cunosc pe Mircea și deapănă povești. Unele dintre ele mă înfioară, cum e cea despre frații machidoni care erau spaima oierilor, furând câte o turmă întreagă, până când unul dintre ei a fost împușcat de un oier. Strângem tabăra și pornim mai departe, fără o țintă precisă.
În partea a 2-a: continuăm spre Culmea Pricopanului, apoi spre Dunăre, lacul Razelm și încheiem printre stele, pe Pricopan.
